SINAXARUL VIEȚII: 17 Mai SFINȚII APOSTOLI ANDRONIC ȘI IUNIA ȘI SFINȚII CUVIOȘI NECTARIE ȘI TEOFAN DE LA METEORA

Iubiților, astăzi Biserica ne pune înainte două familii binecuvântate: una de soți, alta de frați. Andronic și Iunia au fost uniți în căsnicie și în propovăduirea lui Hristos. Nectarie și Teofan au fost frați după trup și frați după nevoință, ridicând pe stâncile Meteorei o casă a rugăciunii.
Sfinții Apostoli Andronic și Iunia au trăit în veacul întâi creștin și erau rude cu Sfântul Apostol Pavel. El însuși îi pomenește în Epistola către Romani, spunând: „Îmbrățișați pe Andronic și pe Iunia, cei de un neam cu mine și împreună închiși cu mine, care sunt vestiți între apostoli și care înaintea mea au fost în Hristos”.
Cuvintele acestea spun mult, asta pentru că ei au crezut în Hristos înaintea Sfântului Pavel și au purtat Evanghelia prin lume cu preț de lacrimi, prigoane și lanțuri. Nu au avut viață tihnită, dar au avut inimă aprinsă, nu au căutat siguranța, ci Împărăția.
Au propovăduit în multe locuri, iar Biserica îi cinstește mai ales ca luminători ai Panoniei. Acolo au întemeiat biserici, au întors suflete la Dumnezeu, au izgonit duhuri necurate, au vindecat bolnavi și au adus nădejde oamenilor slăbiți de suferință.
Ce icoană frumoasă pentru familie, un bărbat și o femeie care nu se consumă unul pe altul în certuri, ambiții și dorințe trecătoare, ci se ajută unul pe altul să ajungă la Hristos.
Asta este căsnicia binecuvântată: nu doar casă, masă și griji, ci drum împreună spre Dumnezeu. Nu doar „al meu” și „a mea”, ci „ai lui Hristos”. Când soții se roagă unul pentru altul, casa nu mai este doar locuință, ci biserică mică, când își iartă slăbiciunile, copiii învață fără predică ce este Evanghelia.
Tot astăzi îi pomenim pe Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan. Ei s-au născut la sfârșitul secolului al XV-lea, într-o familie de seamă din Ioanina, purtând numele Apsarade. Dar numele mare și cinstea lumii nu le-au fost lanț, ci treaptă spre lepădarea de sine. Părinții lor și cele trei surori au îmbrățișat viața monahală, iar cei doi frați au crescut în apropierea rugăciunii și a învățăturii.
Au fost educați la Mănăstirea Filantropion și au urmat unui bătrân cuvios, Sava, de la care au primit tunderea în monahism în anul 1495. Zece ani au stat lângă el. Zece ani de ascultare, de tăcere, de învățare a răbdării, pentru că omul nu ajunge părinte duhovnicesc înainte de a fi fiu ascultător.
După mutarea la Domnul a cuviosului Sava, au plecat în Sfântul Munte Athos. Acolo au fost primiți de Sfântul Nifon, fost Patriarh Ecumenic, care viețuia la Mănăstirea Dionisiu. Cu binecuvântarea lui au mers spre viață pustnicească, apoi s-au întors în Ioanina, unde au primit binecuvântare să întemeieze un schit.
Dar Dumnezeu îi pregătea pentru o lucrare și mai mare. Au ajuns la Meteora, locul în care stâncile parcă se roagă în picioare. Acolo, cu binecuvântarea Mitropolitului Visarion al Larisei, au zidit Mănăstirea Varlaam, pe stânca unde se nevoise odinioară pustnicul Varlaam.
Nu au zidit pentru slavă, ci pentru rugăciune, nu au ridicat piatră peste piatră ca să rămână numele lor, ci ca oamenii să găsească loc de liniște, pocăință și întoarcere la Dumnezeu.
În ziua de 17 mai 1544 a fost târnosită biserica Mănăstirii Varlaam, cu hramul Duminica Tuturor Sfinților. În aceeași zi, la apusul soarelui, Sfântul Teofan a plecat la Domnul. Parcă și-a așteptat lucrarea până la capăt, iar când casa lui Dumnezeu a fost sfințită, și-a dat sufletul Celui pentru Care o zidise.
Sfântul Nectarie s-a odihnit în Domnul la 7 aprilie 1550, în a doua zi din Săptămâna Luminată, ca un om care a lucrat în tăcere și a plecat în lumina Învierii.
Iubiților, sfinții de astăzi ne întreabă simplu, cu cine mergem spre Dumnezeu?
Andronic și Iunia ne arată că familia nu se ține numai cu pâine, bani și acoperiș, ci cu rugăciune, iertare și Hristos în mijloc. Nectarie și Teofan ne arată că frăția adevărată nu înseamnă doar sânge comun, ci osteneală comună pentru bine.
Astăzi sunt multe case pline, dar inimi singure, multe familii stau sub același acoperiș, dar nu se mai aud. Mulți frați poartă același nume, dar nu își mai poartă unul altuia poverile.
Sfinții ne cheamă să reparăm ce se poate repara, să vorbim mai blând. Să cerem iertare mai repede, să nu lăsăm mândria să fie mai mare decât iubirea, să nu facem din casa noastră loc de judecată, ci loc de întoarcere.
Nu toți vom fi apostoli, nu toți vom fi ctitori de mănăstiri, dar putem fi oameni care zidesc. Unii zidesc cu piatră, alții cu o vorbă bună, unii ridică biserici pe stânci, alții ridică un copil, o mamă singură, un bătrân uitat, un suflet căzut.
Și poate aceasta este lecția cea mai frumoasă a zilei: omul lui Dumnezeu nu trece prin lume ca să lase zgomot, ci ca să lase urmă de pace.
Pentru rugăciunile Sfinților Apostoli Andronic și Iunia și ale Sfinților Cuvioși Nectarie și Teofan, Hristoase Dumnezeul nostru, pune pace în familiile noastre, întărește dragostea dintre soți, dintre frați și dintre părinți și copii, și ajută-ne să zidim în fiecare zi ceva bun pentru Împărăția Ta. Amin.