Iubiților, astăzi Biserica ne pune înainte doi oameni ai lui Dumnezeu care au ars în tăcere, dar au luminat veacurile. Un mucenic legat de un copac uscat, care prin rugăciune a făcut să înverzească lemnul fără viață, și o doctoriță care a înțeles că bolnavul nu este un caz, nu este un număr, nu este o povară, ci este Hristos care ne bate la ușă prin suferința celui de lângă noi.
Sfântul Mucenic Vasilisc ne arată că omul care Îl are pe Dumnezeu în inimă nu poate fi biruit nici de temniță, nici de sabie, nici de frica celor puternici. Sfânta Muceniță Sofia Doctorița ne arată că medicina, atunci când este unită cu mila, devine rugăciune cu mâinile.
Sfântul Mucenic Vasilisc era din ținutul Amasiei și era nepotul Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron. A trăit în vremea împăratului Maximian, când a fi creștin nu era o simplă declarație, ci putea însemna temniță, chinuri și moarte.
A fost închis împreună cu Eutropie și Cleonic, prieteni și ostași ai Sfântului Teodor Tiron. Aceștia au primit cununa muceniciei, iar Vasilisc a rămas încă o vreme în temniță, dar temnița nu i-a stins credința. Dimpotrivă, acolo unde oamenii îl legau cu lanțuri, Dumnezeu îi lărgea inima.
După ce a fost eliberat, nu a ales liniștea fricii, nu s-a ascuns, nu a spus: „Ajunge, am suferit destul.” A început din nou să vestească Evanghelia, să întărească sufletele, să le spună oamenilor că Hristos este mai viu decât toate împărățiile lumii.
Pentru aceasta a fost prins din nou, la porunca guvernatorului Agripa, și dus spre Comane. Pe drum, ostașii s-au oprit în satul Dacnon, la o femeie numită Traiani. Acolo, l-au legat pe Sfântul Vasilisc de un paltin uscat.
Și atunci s-a petrecut minunea, asta pentru că copacul uscat a înverzit și a înfrunzit. Lemnul mort a primit viață lângă omul viu în Dumnezeu.
Ce icoană minunată pentru noi! De câte ori nu suntem și noi ca acel paltin uscat? Uscați de griji, de supărări, de certuri, de păcate, de oboseală, de dezamăgiri, dar când Domnul Hristos se apropie de om, și inima cea mai uscată poate înverzi din nou.
Ajuns în Comane, Sfântul Vasilisc a fost dus înaintea guvernatorului. I s-a cerut să jertfească idolilor, să facă un compromis mic, să se plece doar o clipă, să-și salveze viața. Dar sfântul nu a schimbat veșnicia pe câteva zile de liniște.
A mărturisit că numai Hristos este Dumnezeu adevărat. A fost dus în templul lui Apolon, iar acolo s-a rugat și Dumnezeu a trimis foc din cer, arzând templul și statuia idolului.
Nu Vasilisc a biruit, ci Dumnezeu a biruit prin Vasilisc, nu omul slab a zdrobit idolul, ci credința curată a rușinat minciuna.
Plin de mânie, guvernatorul a poruncit să i se taie capul. Și așa, Sfântul Vasilisc a plecat la Hristos, nu ca un învins, ci ca un biruitor. Lumea i-a tăiat capul, dar nu i-a putut lua cununa, i-au oprit glasul, dar nu i-au putut opri mărturia.
Tot astăzi o pomenim și pe Sfânta Muceniță Sofia Doctorița, un chip de blândețe, de dăruire și de milă. Era doctoriță, dar nu una care își vedea meseria ca pe un drum spre slavă, ci ca pe o slujire.
Ea știa că omul bolnav nu are nevoie doar de tratament, ci și de mângâiere. Nu are nevoie doar să i se spună ce boală are, ci să simtă că nu este singur. Sunt oameni care se vindecă mai întâi pentru că cineva i-a privit cu dragoste.
Sfânta Sofia îi îngrijea pe cei suferinzi, îi ajuta pe săraci, se apropia de cei pe care ceilalți îi ocoleau. Pentru ea, patul bolnavului era ca un altar al milei, iar mâinile ei deveneau mâini prin care Dumnezeu atingea durerea omului.
În vremea prigoanelor, nu și-a ascuns credința. Ajuta creștinii, îi întărea pe cei slabi, îi îngrijea pe cei răniți și mărturisea că adevărata vindecare vine de la Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre.
A fost prinsă și dusă înaintea păgânilor. Au încercat să o înfricoșeze, să o rupă de credință, să o facă să aleagă viața fără Hristos, dar ea știa că o viață fără Dumnezeu nu mai este viață, ci doar respirație fără lumină.
A răbdat chinurile cu pace și și-a dat sufletul în mâinile Domnului, primind cununa muceniciei. Doctorița care vindecase trupuri a devenit vindecătoare prin rugăciune pentru cei ce o cheamă cu credință.
Iubiților, ce ne spun nouă acești sfinți astăzi?
Ne spun că nu trebuie să ne speriem când viața ne leagă de un copac uscat. Poate că trecem printr-o boală, printr-o lipsă, printr-o nedreptate, printr-o rușine, printr-o durere pe care n-o știe nimeni. Dar lângă omul care se roagă, Dumnezeu poate face să înverzească și ceea ce părea pierdut.
Ne mai spun că fiecare casă poate fi un mic spital al sufletelor. Fiecare familie are bolnavii ei nevăzuți: copii care tac, părinți obosiți, bătrâni uitați, mame care plâng pe ascuns, tați care nu mai știu să-și spună durerea. Și fiecare dintre noi poate fi, măcar pentru cineva, o Sofia: o inimă care nu trece nepăsătoare pe lângă suferință.
Să nu ne fie rușine să fim buni, să nu ne fie frică să fim creștini, să nu ne vindem sufletul pentru aplauzele lumii. Pentru că lumea promite mult și uită repede, dar Hristos nu uită nici lacrima vărsată în ascuns, nici pâinea dată celui flămând, nici vorba bună spusă unui om zdrobit.
Astăzi, Sfântul Vasilisc ne cheamă să rămânem tari în credință, iar Sfânta Sofia ne cheamă să rămânem blânzi în iubire. Tăria fără iubire se face asprime, iar iubirea fără credință se risipește. Dar credința unită cu mila schimbă lumea.
Pentru rugăciunile Sfântului Mucenic Vasilisc și ale Sfintei Mucenițe Sofia Doctorița, Hristoase Dumnezeul nostru, fă să înverzească inimile noastre uscate, vindecă rănile ascunse ale sufletelor noastre, întărește-i pe cei bolnavi, mângâie-i pe cei singuri și ajută-ne să fim oameni prin care dragostea Ta să ajungă la cei obosiți, răniți și uitați. Amin!
