Duminica Slăbănogului

Iubiților, au trecut deja trei săptămâni de la marea sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, fiecare dintre acestea încheindu-se cu un fragment evanghelic și cu o temă cu adevărat fundamentală pentru viața noastră cu Dumnezeu.

La o săptămână după Înviere, Domnul Iisus Hristos se întâlnește cu Toma — cel care, nefiind prezent în prima zi împreună cu ceilalți apostoli și nevăzându-L pe Domnul înviat, s-a îndoit de această minune. Căutarea lui Toma și dorința lui de a pipăi rănile lui Dumnezeu au fost răsplătite cu prisosință, fapt pentru care cel „necredincios” ne va lăsa drept testament cea mai frumoasă mărturisire de credință: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

La două săptămâni de la Înviere ne sunt date drept pildă de credință femeile mironosițe, acele femei care o aveau în frunte pe Maica Domnului și care, deși cu neputințe, cu temeri și foarte expuse pericolelor, prin curajul și iubirea lor s-au îndreptat spre Sfântul Mormânt pentru a-L cinsti pe Fiul lui Dumnezeu. Spre deosebire de apostolii zăvorâți și paralizați de frica iudeilor, sfintele femei, pentru curajul lor, se vor bucura enorm la aflarea veștii că Iisus a înviat, adusă de înger, iar mai apoi Domnul Iisus Hristos înviat li se va arăta și le va binecuvânta.

În această a treia duminică, după două întâlniri ale Domnului înviat cu oamenii aflați în căutarea lui Dumnezeu, avem de-a face cu o vindecare miraculoasă.

Evanghelia ne prezintă un om paralizat, un slăbănog de 38 de ani; un om bolnav care zăcea într-un loc pe care l-am putea numi astăzi un fel de „sanatoriu” al evreilor, și anume un bazin, o scăldătoare numită Bethesda (sau „Casa Milei”). Acolo, pe de o parte, oamenii își aduceau darurile de jertfă (oile) și le spălau pentru a fi vrednice de a fi duse la Templul lui Dumnezeu.

Dar, pe de altă parte, ne spune Evanghelistul Ioan în capitolul 5 că, din când în când, un înger se cobora în acea scăldătoare, apa se tulbura, iar cel care intra primul după tulburarea apei se făcea sănătos, indiferent de ce boală era cuprins. Din această pricină, pentru că nu exista un moment fix pentru coborârea îngerului, în jurul acelei scăldători se afla o mare mulțime de oameni cu boli foarte grave.

Mă gândesc că erau acolo paralizați, orbi, poate și demonizați, căci erau mulți în acele timpuri. Printre ei și acest om bolnav de 38 de ani. Vă rog să faceți un simplu exercițiu de imaginație: dacă cei mai tineri, copiii bolnavi însoțiți de părinți sau rude apropiate, aveau cum să fie aruncați primii într-o vălmășeală greu de descris pentru a primi vindecare, pentru un paralizat singur, această lucrare era practic cu neputință. Probabil că, la vârsta lui, părinții nu mai trăiau. Evanghelia nu spune nimic despre familia sa, ba dimpotrivă, subliniază un fapt foarte important: în clipa în care Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, se apropie de el și îl întreabă dacă vrea să se facă sănătos, omul nostru răspunde cu niște cuvinte care ne provoacă. Nu se plânge de dureri sau de foame, ci spune doar atât: „Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare”.

Vă rog să rețineți această afirmație: „Nu am om”. Iar în acel moment, Domnul Iisus Hristos, citind până în adâncul inimii bolnavului câtă suferință a îndurat, îi spune: „Ridică-te, ia-ți patul tău și umblă!”. Și dintr-odată, omul paralizat de atâta vreme se ridică, își ia targa — căci nu era un pat în adevăratul sens al cuvântului, ci o rogojină pe care unii mai milostivi îl mai mutau de colo-colo — și se duce direct în Templu să se roage.

Imaginați-vă acest om, în zi de sâmbătă, purtându-și „sarcina” în spate și intrând în Templu. Cum ar fi ca astăzi să vină cineva la icoane purtându-și în spate scaunul cu rotile, targa sau cârjele?

Bineînțeles că s-a produs o oarecare rumoare. Pe de o parte, oamenii îl știau ca fiind cel cu dizabilități de la scăldătoare; pe de altă parte, se întrebau de ce cară patul în zi de sărbătoare. Întrebat fiind, omul răspunde simplu: cel care l-a făcut sănătos i-a poruncit acest lucru.

În timp ce iudeii cercetau minunea, Domnul Iisus, retras inițial discret în mulțime, intră în Templu, iar acolo îl regăsește pe cel vindecat și-i spune: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău”. Reținem și această afirmație. După aceasta, omul s-a dus și le-a spus tuturor că Iisus este Cel care l-a vindecat.

Iubiților, această Evanghelie se citește în a patra duminică după Înviere (a treia după Paști). Poate vă întrebați: de ce nu avem astăzi o Evanghelie direct despre Înviere?

Trebuie să știți însă că slujba noastră cuprinde două părți distincte. Prima este Utrenia, unde se citesc în fiecare duminică exclusiv fragmente despre Înviere. La Sfânta Liturghie, am avut duminicile dedicate strict relatărilor Învierii, iar de acum urmează trei vindecări: a Slăbănogului, a Femeii Samarinence și a Orbului din naștere.

De ce aceste vindecări? Pentru că Domnul Hristos ne arată că, dincolo de vindecarea trupului, vorbim mai ales de o înviere a omului din moartea păcatului. Învățătura Bisericii ne spune că cea mai mare minune nu este vindecarea inimii, a ochilor sau a picioarelor, ci vindecarea sufletului. Odată vindecat de patimi, sufletul capătă viață veșnică din viața lui Dumnezeu.

Hristos înviază permanent în noi pe măsura faptelor noastre de credință. În această duminică, învățăm că Iisus ne vrea „vii”. Domnul îl ridică pe acest om, iar eu, când aud aceste cuvinte, mă gândesc la fiecare chemare pe care Dumnezeu ne-o adresează în momentele grele. Spun asta deoarece în epoca postmodernă întâlnim mulți oameni care, odată ce dau de necaz, se închid în „carapacea” lor. Vedem oameni în deznădejde sau depresie care Îl alungă pe Dumnezeu, oameni care Îl reneagă sau care Îl urăsc pentru că nu le-a rezolvat necazurile.

Acest om din Evanghelie, după 38 de ani de boală, de răni, de escare și de singurătate, ce obține prin răbdarea sa? Nu un înger preț de o clipă, ci la el vine Însuși Dumnezeu!

Noi, creștinii, nu mai trebuie să așteptăm tulburarea apei de către înger, pentru că Dumnezeu este deja cu noi. Creștinul nu trebuie să cadă în deznădejde, ignorând puterea dumnezeiască ce ne scoate din amorțire. Slăbănogul este pilda vie că Dumnezeu Înviat este cu noi pentru a ne vindeca și pentru a alunga duhurile rele.

Dar să nu uităm nici mustrarea: „Ai grijă să nu mai păcătuiești”. Venim la biserică, ne spovedim, ne rugăm… și totuși, de ce Îl mai batjocorim prin păcate? Dumnezeu este bun și milostiv, dar este și drept. Faptul că dreptatea Lui pare că întârzie nu înseamnă că ne-a uitat, ci că ne așteaptă întoarcerea.

Așadar, să luăm aminte la acest om: el nu a plecat să petreacă un „weekend prelungit” după ce s-a văzut sănătos, ci a venit la Templu să dea slavă lui Dumnezeu.

Să-L rugăm pe Domnul Hristos să rămână cu noi, să ne dăruiască sănătate și să țină sufletele noastre vii în lumina Învierii Sale.

Amin!