SINAXARUL VIEȚII: 5 IUNIE SFÂNTUL IOAN DE VALAAM ȘI SFÂNTA CUVIOASĂ ELISABETA DE LA PĂSĂREA

Iubiților, astăzi Biserica ne pune înainte doi sfinți ai vremurilor apropiate nouă: un stareț încercat, care a învățat să nu judece omul căzut, și o cuvioasă româncă, tânără la ani, dar adâncă în rugăciune și în răbdare.
Sfântul Ioan de Valaam s-a născut la 26 februarie 1873, în provincia Tver din Rusia, într-o familie de țărani credincioși. Din copilărie a iubit rugăciunea, Viețile Sfinților și pelerinajele la mănăstiri. Încă de mic, inima lui căuta liniștea lui Dumnezeu.
Tânăr fiind, a ajuns la Sankt-Petersburg, unde a lucrat o vreme în cârciuma fratelui său. Acolo a văzut multă suferință omenească: oameni căzuți, beți, răniți sufletește, robiți de patimi. Dar această experiență nu l-a făcut aspru, ci milostiv. A învățat să rabde, să compătimească și să nu judece pe nimeni.
La 16 ani a intrat la Mănăstirea Valaam. A trecut prin ascultări grele, prin serviciul militar și prin multe încercări, dar dorul lui nu era pentru lume. Mai târziu avea să spună: „Ideea de a rămâne în lume nu mi-a trecut niciodată prin minte.”
În anul 1901 s-a întors definitiv la Valaam, iar în 1910 a fost tuns în monahism cu numele Iachint. A iubit viața aspră de la Schitul Sfântului Ioan Botezătorul, cu post, tăcere și rugăciune. Mai târziu a fost rânduit egumen la Mănăstirea Sfântului Trifon, în nordul Rusiei, ascultare pe care nu și-a dorit-o, dar pe care a primit-o cu smerenie.
În 1932 s-a întors la Valaam, a primit schima mare și numele Ioan. A devenit duhovnic al obștii și al multor pelerini. A purtat cu răbdare exilul călugărilor de la Vechiul Valaam spre Noul Valaam, lipsurile, bătrânețea obștii, neputințele fraților și tulburările vremii. În toate a rămas blând, echilibrat și rugător.
Sfântul Ioan ne învață că omul duhovnicesc nu este cel care nu vede răul, ci cel care nu răspunde răului cu judecată. El vede rana omului și se roagă pentru vindecarea lui.
Tot astăzi o pomenim pe Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Păsărea, canonizată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 1 iulie 2025, cu zi de cinstire la 5 iunie.
Sfânta Elisabeta s-a născut la 16 iulie 1970, în Moldova-Sulița, județul Suceava, primind la botez numele Rodica. A fost unul dintre cei unsprezece copii ai familiei Vasile și Maria Lazăr. La numai 15 ani, în 1985, a intrat ca soră la Mănăstirea Păsărea. După trei ani de viețuire monahală a fost tunsă în monahism cu numele Teodora, iar în 1990 a primit rasoforia cu numele Elisabeta.
Ascultarea ei a fost multă vreme în atelierul de cizelură al Patriarhiei Române, aflat în incinta mănăstirii. În anul 1996 a ajuns la Așezământul Românesc de la Ierusalim, unde a slujit ca paraclisieră și cântăreață.
Acolo a trecut printr-o boală grea, care a dus-o aproape de moarte. Maicile mărturiseau că trei zile nu au putut vorbi cu ea. Mai târziu, Sfânta Elisabeta le-a vorbit despre trecerea ei prin iad și Rai și despre ajutorul primit de la Sfântul Cuvios Ioan Iacob.
Viața ei ne arată că sfințenia nu este departe de noi. Nu aparține doar veacurilor vechi, iar Dumnezeu ridică sfinți și astăzi, în mănăstirile noastre, în suferințele noastre, în ascultările smerite și în inimile care rabdă fără să cârtească.
Iubiților, Sfântul Ioan de Valaam ne învață blândețea duhovnicului care nu zdrobește omul căzut. Sfânta Elisabeta de la Păsărea ne învață răbdarea, ascultarea și dorul după Dumnezeu.
Pentru rugăciunile Sfântului Ioan de Valaam și ale Sfintei Cuvioase Elisabeta de la Păsărea, Hristoase Dumnezeul nostru, dă-ne inimă smerită, răbdare în încercări și dragoste curată, ca să Te urmăm cu pace până la sfârșit. Amin!