Cu mulți, foarte mulți ani în urmă, așa cum este rânduit în practica noastră bisericească, am primit vizita sau mai degrabă inspecția Părintelui Arhiepiscop Calinic, pe atunci arhiereu vicar la Iași.
Era prin iulie, după o conferință a tuturor preoților din Moldova, organizată la Durău de Prea Fericitul Daniel, primul meu mitropolit, care m-a și hirotonit întru preot.
Făcusem deja vreo trei ani de preoție și, alături de alți câțiva colegi, reîntâlnindu-ne cu bucurie la acea ieșire, am decis să rămânem încă o noapte în creierul munților, să urcăm și noi pe Ceahlău, fără a ne mai gândi că ar trebui și o aprobare de la protopop, în cazul meu, de la un mare om, Părintele Vilie Doroșincă.
Nu știu dacă abaterea noastră a provocat ceva nemulțumiri, dar la două zile după Ceahlău, cam prea dimineață după parerea mea, m-am trezit, neanunțat, cu Părintele Episcop la ușa Casei Parohiale.
Inspecția fulger a vizat latura administrativă, la care nu s-au găsit nereguli, dar, la plecare, în mod ciudat, Parintele Calinic a început a scormoni cu călcâiul pământul udat de ploița de peste noapte. La vreo 4-5 centimetri, noroiul argilos, aburind, s-a transformat în pământ lutos, tare ca piatra, moment în care a venit o constatare de toată isprava:
-Nu prea stai dumitale prin parohie!
Se vede că nici Slujbă de Ploaie nu ai cum să faci, din moment ce te plimbi pe munți mai tot timpul.
-Nu-i adevarat, Preasfinția voastră!
Am fost și eu pe Ceahlău, o dusă și o venită. Și acolo pe munte tot pentru credincioșii din parohie m-am rugat și, cum ajuns aici, am și făcut Slujba de Ploaie.
-Daaaa, întrebă sarcastic Părintele? -Deși, adaug eu, am vazut că în jurul Iașului păreau mai pricăjite câmpurile, decât ale cozienilor noștri.
-Ți s-a părut ție din mașină, dar în Iași s-au facut slujbe și a plouat mult.
-O fi plouat, dar ce ploaie, Părinte? Era o grindină mare pe la Barieră la Tomești, când am trecut eu spre casă… Aici a plouat așa frumos!
– Măi, Părinte, acolo era grindină pentru că stateau femeile alea stricate, dar la noi, la Mitropolie cred că s-a văzut și curcubeul. 
Tot continuând noi dialogul în forma aceasta, s-a creat o atmosferă din cele mai tihnite, Părintele Vilie era și el mulțumit că nu s-a făcut de rușine cu mine, iar la plecare, în loc de rămas bun, mi-am cerut iertare, dacă greșisem cu ceva, și cuvenita binecuvântare arhierească.
-Da, te iert și te binecuvintez, dar să scrii și tu o carte, măi Părinte, dacă vrei să mai trec pe la Cozia!
-Când voi avea timp, Preasfinția Voastră, și voi avea și ce scrie…
Au trecut ceva ani de la vizita și îndemnul chiriarhului, până ce, odată cu nașterea rețelelor de socializare, m-am văzut nevoit să mai povestesc drept mărturie câte puțin din vasta noastră misiune. Mai timid la început, mai sarcastic uneori, chiar acid la nevoie, pe la referendum, zi după zi, multe povești s-au tot spus pe paginile mele, iar la comentarii nu puține au fost situațiile în care am primit sfatul să m-apuc de scris.
Să ne înțelegem, a scrie în înțelesul meu însemna cândva a avea în față o masă, un scaun, o foaie, un pix… un calculator cu ecran mare, la care să lucrezi câteva ceasuri, doar că în cazul meu asta a fost dintotdeauna o utopie. Mai toate textele mele au aparut fie în timpul muncii din birou sau de pe teren, fie mai spre miezul nopții pe telefonul și el epuizat de mult prea multele lui ore de lucru.
Între timp, după desele apariții mediatice, am primit chiar și propuneri din partea unor oameni cu activitatea scriitoricească bogată să mi se realizeze o biografie „profesională”, dar numai gândul de a sta lângă cineva, timp de câteva săptămâni, când ai atâtea pe cap, îmi dă fiori.
E de la sine înțeles că niciodată nu s-a pus problema vreunui câștig bănesc, mai ales că în lumea internetului scrisul și cartea sunt din ce în mai înfometate de tastaturi și filme, iar, pentru mine, vânzarea de cultură, pe net-ul care ne-a furat și viețile, mi se pare încă o mare nebuloasă.
Am uitat să spun până acum că propunerea Părintelui Calinic e posibil să fi venit și pe filiera misiunii mele cu un ușor caracter cultural, având atunci, prin 2000, o revistă religioasă, CUVÂNTUL, ba și niște piese de teatru pentru serbările cu copii la mai toate marile sărbători. Edițiile „princeps” și „manuscrisele” le mai am și acum intr-o mapă de culoare verde, parcă, îndesate de soție în zona de „vechituri” a dulapului meu cu de toate, după ce s-a tot săturat de șters praful de pe ele. Da, mă chinuia talentul, nu glumă!
După „marele cutremur” din 13 septembrie 2021, când stăpânii internetului mi-au făcut praf paginile de Facebook și „replica” ce i-a urmat la început de an 2022, am regretat un pic că n-am așezat pe hârtie sau măcar pe un blog mai sigur relatările mele, dar, într-un final, am luat-o drept îngăduința lui Dumnezeu pentru neputințele mele. Și așa la Judecată nu vor conta vorbele, ci doar faptele înscrise în Cartea Vieții.
Până la primirea mesajului de la Bookzone, din toamna anului trecut, îmi luasem gândul de la cărți (ale mele, nu ale altora).
La puțin timp după mesajul în care mi se cerea o discuție telefonică, am stabilit și o întâlnire tot… telefonică și așa s-a reaprins ideea de a face o carte.
Să nu creadă cineva că m-am lăsat dus de valul celebrității așa ușor.
Bănuiam eu că trebuie și un contract, așa cum văzusem cândva prin filme. Al meu a stat câteva săptămâni bune pe masă.
Ce m-a determinat să pun semnătura pe el? Ia ghiciți!
… Grăuntele de Iubire, dragilor!
Când am aflat că la 100.000 de exemplare vândute și, sper eu, citite, pot tăia din Listă mii de copii, ba am mai și primit încuviințarea că le pot da cartea intr-un ghiozdan nou-nouț, am zis că aici e vorba de mult mai mult decât niște povețe sau gesturi de omenie, relatate într-un stil personal. E vorba chiar de o „afacere” mare, în urma căreia mă voi „îmbogăți” cu adevărat sufletește și asta pentru că miile de copii care primesc șansa la o nouă viață cu cartea cea adevărată, prin cartea ce va fi scrisă, reprezintă cea mai profitabilă investiție în viitor și pentru veșnicie.
Prima dovadă a și venit, când din avansul de… 5000 de euro am devenit pe loc „părintele” adoptator la distanță pentru 62,5 copii.
Desigur, treaba nu va fi deloc simplă. Pentru redactare voi avea nevoie de povești de viață adevărate, iar ele nu sunt altele decât cele ale copiilor noștri sărmani ori orfani și ale mamelor înlăcrimate. Și cum poveștile bune trebuie să aibă neapărat final fericit, vă dați seama că nu mă pot apuca de scris decât după ce am în fața mea 10233 de motive de inspirație.
Ar mai fi un aspect…
Titlu. E tare greu de stabilit.
Ma gândeam că o donatie din aia rapidă la George, BT-pay sau măcar un SMS la 8845 – Veronica, o poză cu acțiunea dusă la bun sfârșit și un comentariu scurt cu sugestia dumneavoastră, cine știe, vă poate face chiar coautori.
Dragilor, vorba-i lungă, noaptea a fost scurtă, iar eu, până vă hotărâți chiar trebuie să-mi fac treaba, atât timp cât nici facturile și nici foamea copiilor nu așteaptă.
Să ne dăruiască Domnul Iisus Hristos, Cuvântul cel viu, o zi minunată și un an binecuvântat!
PS. Să nu mă întrebați când și unde am scris-o pe asta, că dacă vede mama sau soția, vor fi în stare să se transforme în bodyguarzi la ușă și chiar la baie, numai să știe că mă odihnesc.
