„În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.” Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) Luca 7, 11-16
Iubiți frați și surori în Domnul Hristos, Evanghelia de astăzi este un imbold deosebit să citim, să medităm, să învățăm și să punem în practică porunca iubirii milostive față de cel în suferință.
Învierea tânărului din cetatea Nain, cunoscută drept prima înviere săvârșită de Domnul Iisus Hristos, la începutul misiunii Sale, ne arată mai presus de toate puterea Sa dumnezeiască.
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu are puterea deplină nu doar asupra vieții pământești, ci și asupra morții și a vieții celei veșnice.
Fiecare dintre noi, atunci când se află în fața unei tragedii și-ar fi dorit să nu se întâmple nenorocirea. Fie că vorbim de pierderea unui părinte, a unui soț, a unui copil, fie că vorbim de pierderea unui cunoscut, cu toții suntem treziți parcă dintr-un somn adânc și ne gândim dintr-o dată ce bine ar fi fost dacă nu se întâmpla așa ceva. Ce bine ar fi dacă Hristos s-ar pogorî și ar alunga duhul morții!
…Și asta în condițiile în care astăzi moartea este chemată involuntar în preajma noastră. Suntem atât de familiarizați cu moartea într-un mod bolnăvicios încât nu o mai percepem ca fiind o grea încercare.
În fiecare zi la televizor vezi filme în care tot felul de supereroi sau criminali omoară mii și mii de oameni; emisiunile de știri prezintă tragediile drept cap de afiș al serii petrecută în fotoliu, iar nenorocirea altora nici nu ne mai înspăimântă ; modul urban de viață ne face să fim indiferenți la durerea celor care cu sutele iau zilnic drumul cimitirelor.
Ce mai înseamnă pentru noi șapte morți înecați la Pechea, mii de creștini nevinovați uciși zilnic în preajma fronturilor sau în atentatele islamiste, sau sutele de copii, de orfani rămași pe drumuri în urma unor bombardamente în care se caută nu știu ce interese politice?
Sigur, atunci când suntem noi cei direct vizați de nenorocire, lucrurile sunt altfel privite, dar chiar și atunci, în căutarea furibundă a confortului și a bunăstării, uităm prea repede de moarte.
Ce se întâmpla acum 2.000 de ani?
Copilul era garanția că tu, ca părinte, aveai o bătrânețe liniștită. Neavând pensie sau asigurare, neavând altă formă de a te întreține, copilul, mai ales dacă era băiat, era garanția faptului ca vei avea și tu ce mânca și unde dormi la bătrânețe. De aceea, această femeie văduvă, prin moartea copilului ei, a fost deposedată de orice speranță. Din această cauză poporul din Nain se face convoi și îl conduce pe tânărul răposat, încercând fiecare să-și arate durerea față de moartea acestuia. Din păcate aici se și încheia compasiunea lor pentru că la evrei nenorocirea era considerată ca fiind cauza directă a păcatului, iar de aici urma judecata și indiferența publică.
Mai apoi, ei nici nu aveau credința în înviere. Numai o mamă care-și pierde pruncul, și întâlnesc aproape zilnic astfel de cazuri, ne-ar putea spune cât de importantă este pentru ea, învierea!
Cu acest convoi se întâlnește, așadar, Domnul Hristos. Fără a sta pe gânduri, se apropie de mama îndoliată și îi spune „Nu plânge!”, apoi se atinge de sicriul tânărului și îi spune acestuia, în cel mai natural mod cu putință ,,Tinere, ție-ți zic, scoală-te!”, iar acesta se ridică, începe să vorbească, după care Iisus îl încredințează mamei sale.
Vă imaginați, fiecare, ce groază a cuprins pe toți în fața acestei înfricoșătoare întâmplări?!
Ceea ce vreau sa reținem astăzi este atitudinea pe care o arată Domnul Hristos față de o femeie văduvă, față de o mamă căreia îi moare copilul – atitudinea de compasiune.
Pe lângă faptul că Domnul ne oferă dovada dumnezeirii Sale, ne dă și această pildă, cu adevărat mișcătoare, cea a empatiei față de mama îndoliată.
După exemplul dat de Domnul Hristos, trebuie să învățăm să fim și noi empatici, pentru că adevărata catastrofă umanitară a lumii contemporane este lipsa de empatie față de cel aflat în boală, în suferință și în necaz.
Empatia Domnului Iisus ne cere astăzi să ne gândim dacă ne pasă cu adevărat de sufletele celor dragi!
Empatia noastră trebuie să meargă nu doar până la a plânge pentru cei apropiați nouă care suferă durere trupească și sufletească, ci mai ales trebuie să se îndrepte către toți cei care își pierd sufletul și viața cea veșnică în păcat, asupra celor căzuți în capcanele diavolului, cuprinși fiind de înfricoșătoare patimi.
Față de ei adeseori ne cuprinde acea mânie deloc creștinească, față de cei ce sunt căzuți în păcat, în fața cărora ne fălim cu măreția credinței noastre, în antiteză cu slăbiciunile lor.
Să fim milostivi, dragilor și față de mama care este împinsă la avort de soț sau de familie, de multe ori minoră fiind, și față de copilașul nenăscut, bolnav ori cu malformații grave condamnat la moarte chiar de familie, și față de cel ce nu este de aceeași culoare a pielii cu noi, față de cel ce nu poate poate munci sau se mulțumește cu a cerși. A te ocupa doar de pui de pisică sau de cățeluși, nu reprezintă nici pe departe dovada unei inimi milostive, ci mai curând o retragere într-o altfel de stare de confort și în propria ta plăcere, nicidecum o jertfă aducătoare de bucurie nepieritoare.
Ce facem cu empatia față de păcătoși, față de cel căzut în grele vicii – băutură, țigară, droguri, hoție, desfrânare, sodomie etc? Ce facem cu cei ce rămân în lipsă ca urmare a patimilor lor?
Știut fiind faptul că patimile aduc sărăcie, boală și durere încă din lumea aceasta, ar trebui să ne luptăm din răsputeri să-l salvăm din adevărata nenorocire pe cel ce este mai presus de orice lucru sau animal, pe omul făcut după chipul lui Dumnezeu, pe cel ce este fratele nostru înaintea Domnului Hristos, indiferent de educația sau locul în societate.
Nu spune El că ,,mai mare bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru 99 de drepți care n-au nevoie de pocăință“?
Postul, rugăciunea și povața cea bună nu costă decât timp, credință și dragoste, adică exact de ceea ce are nevoie omul pentru a se ridica și a se îndrepta înaintea lui Dumnezeu.
Cât despre milostenie, știut este faptul că dăm tot din ceea ce Dumnezeu ne dăruiește, atât timp cât ,,cel ce pe sărman ajută, pe Dumnezeu împrumută!”.
Să ne umple Domnul Hristos, dragilor, de dragostea Sa, să ne dea tuturor milă și putere să-i scoatem pe cei dragi din păcat și să ne învieze pe toți Domnul Hristos în cinste și în slavă în Împărăția cea cerească! Amin!
