Iubiți-i pe vrăjmașii voștri, atunci când aceștia atentează la confortul personal, la starea de bine, la distrugerea imaginii si a muncii voastre! Pare o nebunie, nu-i așa? E o absurditate ceea ce ne cere Domnul! – zic unii.
Dar… Dacă vrem să devenim fiii Dumnezeului Celui Preaînalt, trebuie să încercăm să ne apropiem de El, care așa se comportă cu întreaga lume.
Iar la acest deziderat vom ajunge doar cu armele Sale , vechi de…. 2000 de ani, dar mai eficiente ca cele nucleare : rugăciune smerită pentru răufăcători, milostenie față de cei sărmani și postire (înfrânare) de la orice faptă, cuvânt ori gând pătimaș, adică lupta cu noi înșine.
Greu, dar nu imposibil de ajuns la sfințenie.
Ce facem, însă, cu războaiele în care întâlnim nume de sfinți canonizați de Biserică sau cu clericii târâți prin tribunale?
Au greșit sinoadele?
N-au avut suficientă pocăință?
Sau am greșit noi cheia în care trebuie tâlcuit Cuvântul lui Dumnezeu?
De ce s-a bătut Sfântul Ștefan cel Mare cu turcii, cu polonii sau cu ungurii? Nu putea să rabde, să se roage, să le dea tot ce voiau și să trăiască liniștit până la adânci bătrânețe?
Păi,… nu prea.
Nu poți sta cu brațele în sân și să privești cum dușmanii înfometează și omoară bătrâni, violează femei, răpesc băieți pentru a-i transforma în tâlhari și copile pentru prostituție.
Pentru asta te-a făcut Dumnezeu bărbat și te-a pus în fruntea poporului cu legea și cu paloșul: pentru a-i apăra pe cei slabi.
A muri pentru ei înseamnă eroism și poate chiar sfințenie.
A te bate pentru ei înseamnă empatie, curaj și dreptate.
Acum, că veni vorba, ce credeți?
Se cuvine a mă bate cu „turcii” lumii de astăzi pentru cei 10233 de copii orfani sau sărmani, să apăr cu paloșul zilelor noastre mamele înlăcrimate?
Dragilor, iertați-i pe toți răufăcătorii voștri, dar puneți-vă chezași în fața tuturor celor sărmani și neajutorați!
Cu noi este Dumnezeu!