Sunt câțiva ani buni de când, în apropierea fiecărui început de școală, cu prilejul fiecărei sărbători de Nașterea Domnului, ori a fiecărui început de Post al Paștilor, adun ca într-o carte povești dintre cele mai adevărate despre OAMENI.
De o parte, acei oameni pentru care viața nu a fost așa darnică și pentru care traiul în niște condiții pe care le-am putea numi decente ar părea un lux.
De cealaltă parte, oameni care dăruiesc din bogăția ori puținul lor, pentru cei de lângă ei să poată spera la un viitor ceva mai bun.
Mereu între cele două lumi, într-o fugă continuă de a lua poverile greu de purtat de pe umerii mamelor sărmane, ca preot la cea mai mare maternitate din Moldova, de vreo 18 ani încoace, aceasta se dovedește a fi adevărată misiune încredințată de Domnul Iisus Hristos.
Neputința, sărăcia, acestea nu cunosc vreun orar ori sezon calendaristic. Sunt printre noi mereu, ca niște răni ale unei lumi „civilizate”, așteptând singurul tratament eficient: iubirea din inimile noastre.
An de an, în cartea vieții am legat noi povești, în sute și mii de pagini, ajungând, de această dată, la 10.000.
Fiecare din acestea ascunde în spate un destin al unui copil de pe umerii căruia suntem chemați să ridicăm povara greu de purtat și astfel, să-l ajutăm să spere la un viitor mai bun, dar până atunci, să pășească în biserica, comunitatea sau școala sa curat, demn și frumos, ca orice copil de vârsta sa.
Pornim așadar, dragilor, la un drum mereu asemănător, dar niciodată identic, cu încrederea că Dumnezeu, prin bunătatea dumneavoastră, va rândui să putem îmbrăca și hrăni, 10233 de guri flămânde, și asta în doar 49 de zile, exact atâtea câte ne mai despart de Praznicul Învierii Domnului,
Vor fi cam tot atâtea povești – 49, despre mame și copii, mulți dintre ei de nota 10, dar care au neapărată nevoie de un… grăunte de lumină, semnul vădit al iubirii noastre.
Prima dintre acestea o dedicăm copiilor Anei, dintr-o comună aflată la 30 de km de Iași.
Bolnavă sărăcuța, cu șapte copii într-o casă care stă mai, mai să se prăbușească, și-a pus nădejdea în ajutorul de Sus, iar Domnul ne-a trimis la lucrare de ceva timp încoace.
Cu oameni dragi alături, o ajutăm cu toate cele, iar de curând ne-am apucat și de casă, chiar dacă „urgențele” curg neîncetat în telefoanele noastre, chiar dacă resursele limitate trebuiesc împărțite cu mare grijă, inclusiv cu cele 6 șantiere mari și mici.
Marian pare cel mai entuziasmat, de când a aflat că el și cei șase frățiori ai săi vor primi în dar o căsuță nouă.
Aproape zilnic plănuiește cum și unde se vor ridica zidurile, unde va fi ceea ce a auzit prin vecini că s-ar chema „living”, unde își vor face temele, ori unde vor avea camera lor. Pe unde mai pui că Sebastian, mezinul de 5 anișori, l-a convins că ar merita și el ceva metri pătrați, pe care să-i rezerve în planul „arhitectural” ca spațiu de joacă?!
Acum, în ochii lui Marian pare-mi-se că se citește dorința ca, în vreo câțiva anișori, să ajungă să proiecteze, cu creionul pe hârtie, clădiri în care să punem cu toții capul pe pernă fără griji și copiii noștri să poată crește în siguranță. La așa dorință, să nu punem umărul?
Pe lângă el, Delia, Ionela, Maria, Ana, cu toții visează departe, dincolo de ziduri, orizont, kilometri, sau ani. Cu toții vor să iasă la lumină, să fie nu doar printre, ci chiar să fie cei mai buni. Numai Ana Maria, mama eroină a acestor 7 copii, știe câte nopți nu a dormit ori câte eforturi supraomenești a făcut pentru a-i ști un pic mai fericiți.
Numai ea știe în câte firimituri se poate împărți un dram de pâine și de câte dăți a împărțit puținul, până când să se facă ceva mai îndestulător pentru stomăcelele celor mici.
Din casa lor ce stă să cadă, 7 pitici, mai mari și mai mici, privesc spre casa care va să fie și cer, mulțumind și așteptând în același timp de la noi, dragilor, doar un grăunte de lumină.
DĂRUIM IUBIRE?
