Dragilor,
Domnul Hristos, spune Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul 4 al Evangheliei sale, era în Iudeea, iar acolo apostolii începuse să boteze, adică să aducă la credința în Dumnezeul cel viu și adevărat, credința cea curată și bine plăcută Domnului, mulțime de iudei.
Fariseii și cărturarii auzind ce se întâmplă pe malul Iordanului au devenit foarte „sensibili” și își puneau serios întrebarea dacă nu cumva Iisus trebuie eliminat.
După ce Sfântul Ioan îi chemase pe evrei la pocăință pe malul Iordanului, osândindu-i pe mai marii poporului, acum venise Hristos, care, prin minunile sale, prin cuvântul său plin de dragoste, atrăgea din ce în ce mai multă lume.
Cărturarii și fariseii căutau, în acest context, să-i întindă tot felul de capcane, să-l prindă în cuvânt sau faptă pe picior greșit, în așa fel încât să-l poată acuza de încălcarea legilor iudaice și să-l poată condamna la moarte.
Domnul Hristos pleacă din Iudeea spre Galileea, evitând acum un conflict deschis cu mai marii iudeilor, nu pentru că Îi era teamă de ei, ci pentru că nu se împlinise lucrarea de vestire a Evangheliei, pentru că nu-și terminase misiunea.
În drum spre Galileea trece astăzi Domnul Iisus Hristos printr-o provincie a Istraelului, de acum 2000 de ani, privită cu mult dispreț de majoritatea evreilor, în frunte cu iudeii – Samaria, care era locuită de două triburi ale poporului istraielit, care se depărtase, oarecum, în istorie, de credința urmașilor lui Avram și Moise.
Erau 12 triburi evreiești, după numărul celor 12 copii a lui Iacob sau a lui Israel, iar în Samaria, în timp ce Israelul a fost călcat în picioare și marea parte a populației a fost luată și dusă în robie, au fost aduse populații păgâne, băștinașii rămași aici, urmașii lui Efraim și ai lui Manase, fiind nevoiți nu doar să conviețuiască cu coloniștii păgâni și să-și asume o bună parte din credințele lor păgâne. În acest context față de samarineni marea parte a populatiei evreiești dezvoltase sentimente de dispreț și ură față de frații lor care și-au renegat, într-o anumită măsură, credința cea dreaptă în Dumnezeul Cel Viu și Atotputernic.
Domnul Iisus Hristos conștient de ura evreilor împotriva Sa în loc să meargă în Galileea pe cale pe care mergeau toți evreii, ocolind Samaria prin valea Iordanului, trece direct prin cetățile disprețuite, acest lucru fiind de neacceptat pentru evrei, dar și pentru samarineni.
În Samaria, la intrare în orașul Sihar, poposește pentru puțin timp Domnul, fiind obosit de cale, iar aici îi trimite pe apostoli să cumpere de mâncare.
Unde va poposi Iisus? La o fântână cu o istorie și vechime impresionantă, de pe vremea patriarhului Iacob, strămoșul comun al tuturor evreilor!
Vine la această fântână o femeie care, deși îl vede pe Domnul Iisus, nu-i va acorda nici o atenție, mai ales că Mântuitorul era îmbrăcat în straie specifice iudeilor.
Atunci când scoate apă din fântână, Domnul Hristos îndrăznește să intre în dialog cu ea, cerându-i apă de băut, dar femeia îl refuză categoric, încercând să elimine orice formă de dialog ori comunicare.
Văzând reticența femeii, El i se descoperă încetul cu încetul, ca fiind Fiul lui Dumnezeu, și o va aduce la adevărata credință, făgăduindu-i Apa cea Vie și determinând-o să-și mărturisească starea de păcătoșenie, pentru că ea trăia în desfrânare, având înainte alți 5 bărbați. I se descoperă El ca fiind Dumnezeul cel adevărat, Cel care era așteptat de toți evreii, ca să-i izbăvească de dureri și suferințe, de moartea cea veșnică.
Femeia, profitând de ocazia vieții ei, de a-l avea în față pe Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, îi va cere mai multe lămuriri cu privire la contradicțiile de bază între evrei și samarineni și, copleșită de puterea cuvântul dumnezeiesc, aleargă în cetate să spună oamenilor ce a văzut acolo, cu cine s-a întâlnit.
Ne mai mărturisește Evanghelia, că apostolii, au rămas uimiți de faptul că Domnul stătea de vorbă cu o femeie samariteancă, care uitând efectiv de ce venise la fântână a alergat în grabă să spună lumii că l-a văzut pe Hristos.
Mai mult decât atât, Domnul, Ce ce nu avea nevoie de merinde omenești, le spune apostolilor că hrana Sa este cuvântul lui Dumnezeu, cu care cu toții ar trebui să ne hrănim.
Dragilor, astăzi, la o lună de la Învierea Domnului, ni se dă pildă această femeie, care, deși provenea din acea sferă socială depărtată de Dumnezeu și disprețuită de evrei, aflând cu cine are de a face, îi cere Acestuia lămuriri cu privire la viața veșnică și la mântuirea pe care întreaga omenire o aștepta.
Viața cea veșnică și mântuirea o așteptăm și noi astăzi, chiar dacă unii se mai feresc să spună că nu au nevoie de Dumnezeu!
Această femeie este simbolul fiecăruia dintre noi, a acelora care ne întâlnim cu Domnul Hristos de atâtea și de atâtea ori. Dar, în loc să ne apropiem de el și să cerem Apa cea Vie, să cerem de la el Harul Său, întoarcem spatele, ne limităm doar la ceea ce vedem, la obiceiurile care, lipsite de Harul Duhului Sfânt nu duc nicăieri și pierdem cea mai importantă stare de bine a noastră, pierdem credința noastră, ne afundăm în întuneric și păcat.
Cu Dumnezeu lângă noi, dragilor, creștinul devine un om al lui Dumnezeu, un om care trebuie să spună tuturor cât bine i-a făcut lui, Dumnezeu.
Să vă dăruiască Domnul Iisus Hristos, tuturor, Apa cea Vie și puterea de a-L mărturisi asemeni femeii din Samaria!
