24 ianuarie – unirea în credință, în iubire și-n speranță a neamului românesc

Azi am sărbătorit Unirea Principatelor.
Mulți dintre români au fost cu sufletul și cu atenția pe Iași, mai ales că aici a început cu adevarat România. Discursurile, gardurile, spectacolul, paradele, venirea Trenului Unirii în gară, inaugurările de obiective, plăcintele și, de ce nu, ziua liberă, au fost menite să scoată oamenii din case și pentru a aduce în prim plan atenția o Românie ce nu prea mai pare de mult unită.

O simplă retrospectivă a zilei va scoate în evidență faptul că pentru marea majoritate a românilor, câți or mai fi prin țară, 24 ianuarie este doar o zi liberă.
Iar când te gândești că într-un mod minunat s-a dorit ca această zi, ca și cea a unirii de la Alba Iulia, să reprezinte cu adevărat sufletul românesc, mai, mai că te îngrozești de prăpastia între ce a fost sau ce s-a dorit a fi și ce este România noastră.
Spiritul de a ne uni, de a da mâna cu ceilalți în Hora Unirii, de a privi în ochii celorlalți și de a-i vedea așa cum sunt pare că se reanimează doar cu un efort uriaș al unor facțiuni politice, în timp ce altele se învrăjbesc, iar odată cu ele și media și națiunea.
Pe 24 ianuarie 1859 s-a realizat Unirea Principatelor, iar oamenii au luptat pentru a fi împreună.Aceasta este esența: uniunea oamenilor în ciuda diferențelor culturale, profesionale, sociale, etnice și religioase pentru a ne fi mai bine.
În această zi strămoșii noștri au dat mână cu mână și au lăsat toate necazurile în urmă, privind către un viitor îndepărtat, dar plin de speranță pentru generațiile care vor urma. Unirea a fost precedată de multă jertfă pentru a distruge inechitatea și dezbinarea și a fost apărată cu mult sânge.

Multe dintre femei au rămas doar cu copiii, fără sprijinul soților jertfiți departe de case și de prunci.
Și-au asumat acest lucru, și-au acceptat destinul, crescând cu mâinile lor brăzdate de greutăți generații de bărbați demni și viteji, care vor continua să se sacrifice și să lupte pentru pace, pentru uniune, pentru spiritul familiei proprii și a celor din jur.
Astăzi, la 35 de ani de libertate și democrație, o jumătate de Românie este alungată pe meleaguri îndepărtate pentru o bucată de pâine, în timp ce cealaltă rămasă acasă se plânge de neputință și indiferență.

Unirea nu e doar un eveniment, care ne poate scoate din casă, unde să facem selfie-uri, eventual să adresăm înjurături, pentru că durează prea mult. Unirea este imboldul care-și găsește glas în inimi, ne trezește conștiința și aduce răsăritul speranței către mai bine.
De ce de fiecare 24 Ianuarie, 1 Mai, 1 Decembrie vrem să fim printre cei neajutorați, orfani și singuri?
Poate că 24 ianuarie e o zi liberă, dar problemele nu-și iau liber, foamea nu are liber. E frig de crapă pietrele, iar sute de oameni n-au un acoperiș deasupra capului, își frâng mâinile pe care abia le mai simt și visează la îngerul cu chip blajin care-i va da un ceai fierbinte, măcar sufletul să nu înghețe.
Dacă noi oferim mâna celui sărman și o strângem cald și blând, „Hora Unirii” va deveni „Hora Bucuriei”, dar Unirea va prinde rădăcini și în suflete, nu doar în centrul marelor orașe. Bunătatea va deveni astfel o Horă a Speranței printre obstacolele vieții, care te înalță către Cer.
Am sărbătorit Unirea în Sfânta Biserică, luând parte la Sfânta Taină a Liturghiei, urmată de cântece ale bursierilor CEDC sârguincioși și plini de voioșie, pentru ca mai apoi
voluntarii noștri să nu piardă nicio clipă să vină în ajutorul mamelor, copiilor și bătrânilor aflați în situații precare, indiiferent de oră, de zi sau din noapte.
Când omul de rând se odihnește, „îngerii” de pe pământ lucrează mai cu râvnă, mai cu dăruire și iubire, iar plinătatea momentului e mai presus decât orice zi liberă.
Drept dovadă, munca noastră a continuat la Depozitul faptelor bune, unde am adunat cele de trebuință pentru Mădălina, o mămică grijulie, ai cărei copii au rămas orfani de tată. La căsuța ei sărăcăcioasă am reușit să ajungem după un drum lung, dar bucuroși nevoie mare că am adus un zâmbet pe buze celor patru copii, care vor avea căldură și alimente pentru a depăși iarna friguroasă.

Se putea, oare, să nu ne reîntâlnim, la o șezătoare cu icoane pe sticlă, cruciulițe și metaniere, inmiresmată de arome de vanilie și rom în gogoși calde și bine rumenite?

Haideți să dăm mână cu mână spre săvârșirea binelui, să încununăm bucuria mamei care-și strânge cald în brațe copiii rămași fără de tată, să aducem un zâmbet pe buze copilului care nu a reușit să-și cunoască părinții, dar el însuși a fost învățat să fie părinte înainte de vreme și să strângem mâna caldă, împovărată de vreme a sărmanului care nu și-a dezlipit o clipă privirea de pe geamului acoperit cu flori de gheață care duce spre nicăieri.

HAIDEȚI SĂ DĂRUIM IUBIRE, SPERANȚĂ ȘI CREDINȚĂ ÎN UNIREA DE NEAM ȘI DE GRAI ROMÂNESC!