A fost o vreme în care viața începuse să-mi tihnească, rău de tot. Se întâmpla chiar prin 2000 să pot pleca trei săptămâni de acasă, hăt – hăt departe, și, deși nici atunci nu mi se rupeau buzunarele de la greutatea bancnotelor, ci mai curând de la căutatul mărunțișului, timpul se scurgea agale, cu puține griji, dar și puține aspirații.
Țin minte că la întoarcere de la nunta ca-n povești a cumnaților din Grecia m-a luminat Dumnezeu să tot cuget la o idee, care m-a pus de atunci mereu pe gânduri.
Dacă Domnul Iisus Hristos, El, Fiul lui Dumnezeu, a trebuit să pătimească, să sufere și Cruce și moarte, dacă zecile de milioane de martiri au fost îndelung torturați înainte de a pași în Cereasca Împărăție, dacă mulțimea cuvioșilor au răbdat toate cu smerenie pentru a dobândi Lumina cea nepieritoare, cum oare să fie cu putință ca omul să treacă prin această lume și, mai ales, cum să nutrească a viețui veșnic cu El și cu sfinții, fără să pătimească, fără osteneală, fără să dăruiască, să jertfească tot ce i-a dăruit Dumnezeu mai bun?
Cum să ajungă în Rai unul care se plimba în mașină mică (și chiar era mică Dacia Solenza) pe autostrăzile Greciei continentale zeci de zile și se odihnise cu somn și mâncărică ca la greci atâta amar de vreme?
Să nu care cumva să credeți că în parohie la țară nu era de muncă, dar, cu toate șantierele, ogoarele, orele de religie, taberele, revistele și slujbele de atunci, recunosc, tot se mai găsea timp și de câte o vacanță mare.
Am priceput de atunci încoace că nici o lucrare pentru Casa lui Dumnezeu, pentru suflet ori pentru cei sărmani, nu poate fi vreodată „prea mult”, așa cum nici judecata celor ce vor să – și trăiască viața nu mă va ajuta cu ceva.
Si cred că am ințeles bine, întrucât, oricât de multe sfaturi de a o lăsa „mai moale” am tot primit de atunci, nici unul nu m-a liniștit, ba ma obligat să mă ostenesc și mai mult, în speranța că Domnul meu nu mă va „schimba” sau usca, aseneni smochinului neroditor.
Sigur, nimeni nu garantează că o astfel de misiune te va baga obligatoriu în Rai, dar, dacă ma gândesc bine, tot sunt mai multe șanse să te tragă afară din Iad vreun sărman săturat de vreo pâine, vreodată, decât sa te bage în Paradis siesta în peisajele mediteraneene.
Nu vreau să credeți că predau în această noapte cuiva un mod de viață auster sau eroic, dar, va rog să mă credeți pe cuvânt că, după ce am căutat preț de vreo zece minute o poză bună cu mine, așa ca cele de studio, mi-am dat seamă că niciodată nu am stat locului așa cum se stă la fotograf, pentru că până în 2000, nici nu erau telefoane deștepte la purtător, iar mai târziu m-a tot ținut treaz și activ Domnul, încât tot ce pot găsi prin galerie fie-i hămăleală, fie-i schimonoseală.
Dragilor, fac astăzi 48 de ani cu de toate, iar tot ce pot să va asigur este că după 35 de ani de diabet, 28 de ani de căsnicie și 26 de slujire, nimic nu poate fi mai sănătos, bun și durabil decât slujirea lui Dumnezeu și a celui de langa tine, în smerenie și recunoștință, desigur.
Sper că nu voi fi judecat după însăși munca mea, dar nici nu mă pot abține să nu vă îndemn, să vă cer și chiar să vă rog să fim buni, pentru că 10233 de copii orfani ori sărmani au nevoie de dragostea noastră.
HAIDEȚI SĂ DĂRUIM FERICIRE, ANI MULȚI ȘI FERICIȚI!
