Iubiților, astăzi, în înainte-prăznuirea Înălțării Sfintei Cruci, Biserica ne așază înainte trei oameni care au ajuns la Hristos pe drumuri cu totul diferite: Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, sihastrul român care a ales liniștea unei chilii săpate în stâncă; Sfântul Corneliu Sutașul, militarul roman a cărui casă s-a deschis Evangheliei; și Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian, Episcopul Cartaginei, omul cult și bogat care L-a descoperit pe Hristos la maturitate și nu s-a mai întors la viața de dinainte. Calendarul ortodox îi pomenește împreună la 13 septembrie.
Unul ne vorbește despre liniște, altul despre căutarea sinceră a lui Dumnezeu, iar al treilea despre puterea unei vieți schimbate. Împreună ne spun ceva extraordinar de important: nu există o singură vârstă, un singur loc sau un singur fel în care Dumnezeu poate intra în viața omului.
Sfântul Ioan s-a născut spre sfârșitul secolului al XV-lea, în Silvașu de Sus, în ținutul Hațegului. A crescut într-o familie credincioasă, iar apropierea de natură, rugăciunea și viața Bisericii au sădit în el încă de timpuriu dorul după Dumnezeu.
La un moment dat, a înțeles că pentru el nu era suficient să-L păstreze pe Dumnezeu undeva la marginea vieții. Își dorea să-I dăruiască viața întreagă.
A intrat astfel în obștea Mănăstirii Prislop, unde a deprins ascultarea și smerenia. După mai mulți ani, cu binecuvântarea duhovnicului, s-a retras pe malul abrupt al pârâului Slivuț, nu departe de mănăstire. Acolo și-a săpat singur în piatră o chilie, cunoscută până astăzi drept „Chilia Sfântului” sau „Casa Sfântului”.
Este o imagine care spune aproape întreaga lui viață: un om, o stâncă, o chilie și Dumnezeu.
Pentru noi, tăcerea poate părea gol, pentru Ioan, tăcerea a devenit plinătate.
Noi ne temem uneori să rămânem singuri cu noi înșine. Pornim televizorul, luăm telefonul, căutăm conversații și informații, pentru că în momentul în care zgomotul încetează începem să auzim ceea ce se întâmplă înăuntru.
Sfântul Ioan a avut curajul să intre în această liniște și acolo nu s-a întâlnit doar cu sine, ci s-a întâlnit cu Dumnezeu.
Nu trebuie să ai o peșteră ca să ai puțină pustie. Viața Sfântului Ioan nu ne spune că trebuie să părăsim familia și să ne săpăm o chilie într-o stâncă.
Dar ne spune că orice om are nevoie de puțină pustie. Poate zece minute dimineața înainte să iei telefonul, câteva clipe seara înaintea icoanei.
Sfântul Ioan ne învață că liniștea nu este absența vieții. Poate fi locul în care viața începe să se așeze.
Potrivit tradiției păstrate la Prislop, sfârșitul său pământesc a venit neașteptat: în timp ce lucra la fereastra chiliei sale, a fost împușcat de doi vânători de pe versantul opus, care nu știau că acolo viețuia un sihastru. Cinstirea lui s-a păstrat în evlavia credincioșilor, iar Biserica Ortodoxă Română l-a trecut oficial în rândul sfinților în anul 1992, cu zi de pomenire la 13 septembrie.
Viața lui pare ascunsă, dar după secole, oamenii încă urcă spre chilia lui.
Așa lucrează Dumnezeu uneori: omul fuge de slavă, iar Dumnezeu păstrează lumina vieții lui pentru alții.
Sfântul Corneliu ne poartă într-o lume cu totul diferită. Nu era monah, nu crescuse în poporul lui Israel, ci era militar roman, sutaș în Cezareea. Cartea Faptelor Apostolilor îl prezintă însă ca pe un om temător de Dumnezeu, milostiv și stăruitor în rugăciune.
Într-o zi, în timp ce se ruga, Dumnezeu i-a trimis un înger care i-a spus să-l cheme pe Apostolul Petru.
În același timp, Dumnezeu îl pregătea și pe Petru să înțeleagă ceva ce avea să schimbe istoria Bisericii: Evanghelia nu era destinată unui singur popor. Hristos venise pentru toți.
Petru a intrat în casa lui Corneliu și le-a vorbit celor adunați despre Hristos. Duhul Sfânt S-a pogorât peste cei care ascultau, iar Corneliu și casa lui au primit Botezul.
El a devenit astfel un reper fundamental al deschiderii misiunii Bisericii către neamuri. Basilica îl prezintă drept primul păgân primit astfel în creștinism și amintește tradiția potrivit căreia, după Botez, l-a urmat pe Apostolul Petru în propovăduire și a fost hirotonit episcop.
Ce este extraordinar? Dumnezeu îl căuta pe Corneliu înainte ca el să înțeleagă pe deplin pe Cine căuta.
Dumnezeu vede rugăciunea omului care încă nu știe toate răspunsurile Corneliu are un cuvânt extraordinar pentru oamenii care Îl caută pe Dumnezeu, dar încă nu au totul clar.
El nu cunoștea încă întreaga Evanghelie, dar se ruga, făcea milostenie, căuta, iar Dumnezeu nu a disprețuit începutul lui.
Poate că și noi avem în familie un om care încă nu este aproape de Biserică așa cum ne-am dori.
Un copil, un soț, un frate, un prieten. Uneori vrem să-l schimbăm prin presiune.
Corneliu ne amintește că Dumnezeu are propriile căi de a intra într-o inimă.
Nouă ne revine să ne rugăm, să iubim, să mărturisim fără agresivitate și să lăsăm ușa deschisă. Nu știm ce conversație poartă Dumnezeu în taină cu sufletul unui om și poate că omul pe care astăzi îl vedem departe se află deja pe drum.
Dacă Sfântul Ioan Îl caută pe Dumnezeu din tinerețe, Sfântul Ciprian al Cartaginei ne arată că Dumnezeu poate schimba radical și un om ajuns la maturitate.
Ciprian s-a născut în jurul anului 210, la Cartagina, într-o familie păgână bogată. Era un om cultivat, cunoscut în societatea vremii și format în cultura clasică.
Nu a fost creștin din copilărie. Convertirea lui a venit în jurul vârstei de 35 de ani, fiind pregătită și prin apropierea de preotul Caecilian. Întâlnirea cu Hristos i-a schimbat profund viața. În 247 a fost hirotonit preot, iar în 249 a devenit Episcop al Cartaginei.
Gândiți-vă la această schimbare. Un om trăise zeci de ani într-un anumit fel, avea deja o identitate, un loc în societate. Obiceiuri, convingeri și apoi L-a întâlnit pe Hristos. Nu a spus: „Este prea târziu să mă schimb.” A început din nou. De aceea, viața Sfântului Ciprian spune atât de puternic: nu transforma vârsta, trecutul sau obișnuințele tale într-o scuză împotriva harului lui Dumnezeu.
Viața Sfântului Ciprian nu a devenit ușoară după convertire. Dimpotrivă, a fost chemat să păstorească Biserica într-o perioadă de persecuții, epidemii și mari tulburări.
A trebuit să se ocupe și de una dintre cele mai dureroase probleme ale comunității creștine: ce se întâmplă cu cei care, de frica persecuției, s-au lepădat, dar apoi vor să se întoarcă?
Era ușor să alegi una dintre extreme. Să spui: „Nu mai există iertare.” Sau să spui: „Nu contează ce ați făcut.”
Ciprian a apărat un drum în care adevărul și pocăința nu sunt despărțite de milă. Păcatul este serios, dar întoarcerea este posibilă.
Biserica nu este comunitatea oamenilor care n-au căzut niciodată. Este locul în care omul căzut este chemat să se ridice.
În timpul unei epidemii grele care a lovit Cartagina, creștinii au fost îndemnați să-i îngrijească pe cei bolnavi, fără a limita iubirea doar la ai lor. Iar când persecuția a revenit, Ciprian însuși a fost arestat.
De data aceasta, păstorul trebuia să confirme prin propria viață ceea ce îi învățase pe ceilalți.
A rămas credincios lui Hristos și a primit moartea martirică în anul 258. Omul care venise târziu la Hristos a mers cu El până la capăt.
Iubiților, priviți cât de diferite sunt viețile sfinților de astăzi.
Ioan pleacă spre pustie, Corneliu rămâne în casa lui și Dumnezeu vine la el prin Apostolul Petru, Ciprian Îl descoperă pe Hristos după ce o bună parte din viață trecuse deja.
Pomenirea lor vine în înainte-prăznuirea Înălțării Sfintei Cruci, sărbătoarea spre care Biserica ne îndreaptă deja privirea în această zi. Iar Crucea ne ajută să înțelegem toate aceste vieți. Crucea ne spune că Dumnezeu poate transforma ceea ce pare sfârșit în început.
Ioan era ascuns într-o stâncă, dar Dumnezeu a făcut ca după veacuri oamenii să-i caute locul de rugăciune. Noi vedem momentul, Dumnezeu vede drumul întreg.
Astăzi, Sfântul Ioan de la Prislop ne învață să recuperăm liniștea. Nu putem auzi glasul lui Dumnezeu dacă fiecare clipă a inimii este ocupată de zgomot.
Sfântul Corneliu ne învață să nu încetăm căutarea. Dumnezeu vede rugăciunea sinceră chiar înainte ca omul să înțeleagă totul.
Sfântul Ciprian ne învață să credem în schimbare. Nu există trecut atât de lung încât să-I interzică lui Dumnezeu un viitor.
Poate că astăzi nu trebuie să facem ceva spectaculos. Să închidem telefonul câteva minute și să ne rugăm. Să facem un bine fără să spunem nimănui. Să nu mai punem eticheta „fără speranță” pe un om. Să ne apropiem de Dumnezeu cu lucrul pe care îl tot amânăm.
Și să-I spunem: „Doamne, fă liniște în mine ca să Te aud, păstrează-mi inima deschisă ca să Te primesc și nu mă lăsa să cred că este prea târziu pentru ceea ce Tu mai poți schimba.”
Pentru că poate acesta este marele cuvânt al zilei de astăzi: cât timp Dumnezeu mai bate la ușa inimii, există un început.
Pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Ioan de la Prislop, ale Sfântului Sfințit Mucenic Corneliu Sutașul și ale Sfântului Sfințit Mucenic Ciprian, Episcopul Cartaginei, Hristoase Dumnezeul nostru, adună-ne mintea din risipire și învață-ne să iubim liniștea în care Te putem auzi. Caută-i pe cei care încă nu Te cunosc, întoarce-i cu blândețe pe cei care s-au îndepărtat și dă nădejde părinților care se roagă pentru copiii lor. Ridică pe cei care cred că au greșit prea mult pentru a mai începe din nou, vindecă pe cei bolnavi, întărește pe cei singuri și dăruiește pace familiilor noastre. Iar în ajunul Înălțării Sfintei Cruci, învață-ne să nu fugim de crucea care ne apropie de Tine, ci să credem că prin Cruce durerea poate deveni jertfă, căderea poate deveni ridicare, iar sfârșitul poate deveni început. Nu ne lăsa să spunem nici despre noi, nici despre vreun om că nu mai există speranță, ci dă-ne credința că harul Tău poate face toate lucrurile noi. Amin!