Iubiților, sunt încercări care ne iau ceva și sunt încercări care ne arată ce avem cu adevărat în inimă. Cât timp viața merge după planurile noastre, este ușor să vorbim despre credință, răbdare și încredere în Dumnezeu. Dar când se închide o ușă, când apare boala, când suntem nedreptățiți, când rugăciunea pare fără răspuns sau când trebuie să continuăm un drum pe care nu l-am fi ales, atunci se vede pe ce este zidită viața noastră.
Sfinții pomeniți astăzi au cunoscut asemenea momente. Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea a trecut prin persecuție și prin temnițele comuniste până la moarte. Sfântul Ierarh Eumenie a învățat să unească nevoința cu mila și slujirea aproapelui. Sfântul Ilarion de la Optina a devenit un părinte al sufletelor tocmai pentru că știa cât de greu este omul apăsat de propriile patimi, gânduri și necazuri.
Viețile lor sunt diferite, dar toate ne conduc spre aceeași întrebare: ce rămâne din mine atunci când Dumnezeu nu îngăduie ca viața să meargă așa cum aș fi vrut?
Sfântul Ilarion Felea s-a născut la 21 martie 1903, în Valea Bradului, într-o familie de preot. A studiat teologia la Sibiu și București, precum și Literele și Filosofia la Cluj, iar mai târziu a devenit preot, profesor și unul dintre glasurile importante ale teologiei românești din vremea sa.
Dar pentru Părintele Ilarion, teologia nu putea rămâne numai în cărți. El înțelegea creștinismul ca viață în Hristos.
Credința trebuia să intre în familie, în muncă, în suferință, în felul în care omul își folosește libertatea și, mai ales, în felul în care se pregătește pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
A venit însă vremea în care ceea ce predicase trebuia trăit în cele mai grele condiții.
După instaurarea regimului comunist, Părintele Ilarion a fost urmărit, arestat și condamnat. Ultima condamnare, din 1959, a fost de douăzeci de ani de muncă silnică. A ajuns în temnița de la Aiud, unde, bolnav și lipsit de îngrijirea medicală necesară, a trecut la Domnul în ziua de 18 septembrie 1961. Trupul său a fost pus în locul de îngropare al deținuților, fără ca familia să primească un mormânt la care să poată veni. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat între mărturisitorii români ai secolului al XX-lea, cu pomenirea la 18 septembrie.
Există ceva cutremurător în această viață. Părintele Ilarion fusese profesor, i-au luat catedra, fusese predicator, i-au luat amvonul, fusese preot între oameni, l-au închis între ziduri, avea familie, l-au despărțit de cei dragi.
Dar după ce omul pierde, unul câte unul, lucrurile pe care se sprijinea, rămâne întrebarea cea mai grea: „Dacă toate acestea îmi sunt luate, Îl mai am pe Dumnezeu?”
Pentru Ilarion Felea, răspunsul a fost dat prin însăși viața lui. Da.
Și când Îl mai ai pe Dumnezeu, nu ai pierdut totul. Sunt momente când Dumnezeu nu deschide imediat ușa
Noi ne rugăm adesea astfel: „Doamne, scoate-mă din problema aceasta.”, „Doamne, schimbă omul acesta.”,„Doamne, vindecă.”,„Doamne, deschide ușa.” Și este firesc să cerem.
Dar viața Sfântului Ilarion ne pune înainte o rugăciune mai grea:
„Doamne, dacă ușa nu se deschide încă, nu mă lăsa să mă pierd în camera în care mă aflu.”
Pentru că uneori Dumnezeu schimbă împrejurarea. Alteori începe prin a schimba omul din mijlocul împrejurării. Poate problema nu dispare imediat, dar apare răbdarea. Poate boala nu trece, dar omul descoperă rugăciunea. Poate nedreptatea nu este reparată, dar sufletul refuză să devină plin de ură.
Aceasta nu înseamnă resemnare și nici acceptarea pasivă a răului. Înseamnă să facem tot ceea ce ține de noi, fără să permitem lucrului pe care nu-l putem controla să ne despartă de Dumnezeu.
Sfântul Ilarion Felea ne învață că există o libertate pe care nici măcar o temniță nu o poate lua: libertatea de a rămâne al lui Hristos.
Sfântul Ierarh Eumenie, Episcopul Gortinei, ne poartă într-o altă lume.
Din tinerețe a ales viața de rugăciune, post și înfrânare. Tradiția vieții sale spune că, având avere, a împărțit-o între săraci și s-a desprins de bunurile care ar fi putut să-i lege inima. Mai târziu a fost ales episcop al Gortinei, în Creta.
Este frumoasă această ordine. Mai întâi a învățat să nu trăiască pentru sine și apoi i-au fost încredințați ceilalți.
Pentru că autoritatea, fără smerenie, îl poate face pe om să creadă că ceilalți există pentru el. Eumenie înțelesese contrariul: dacă Dumnezeu îți încredințează oameni, nu ți-i dă ca să-i stăpânești, ci ca să-i slujești.
Aceasta este valabilă pentru episcop. Dar este valabilă și pentru un tată. Pentru o mamă, pentru un profesor, pentru un șef, pentru orice om care are influență asupra altuia.
Copilul tău nu ți-a fost dat ca să devină copia planurilor tale. Omul care lucrează pentru tine nu ți-a fost dat ca să-i umilești demnitatea.
Cel care vine să-ți ceară ajutorul nu este o întrerupere a vieții tale.
Poate fi chiar întâlnirea pe care Dumnezeu ți-a trimis-o în ziua aceea. Ceea ce Dumnezeu îți pune în mâini poate deveni răspuns la rugăciunea altcuiva
Eumenie și-a împărțit averea săracilor. Poate noi nu avem averi de împărțit, dar avem altceva. Avem timp, avem o mașină cu care putem duce un om bolnav, avem o pâine în plus, avem experiența prin care putem ajuta un tânăr, avem telefonul cu care putem suna un om singur, avem două mâini cu care putem lucra, avem câteva minute în care putem asculta.
Uneori ne rugăm: „Doamne, ajută-l pe omul acesta.” Și nu ne trece prin minte că poate Dumnezeu ne răspunde: „De aceea te-am pus pe tine lângă el.”
Aceasta este milostenia adevărată. Nu numai să dai ceea ce îți prisosește, ci să începi să vezi ceea ce ai ca pe un dar care poate deveni binecuvântare și pentru altcineva.
Și poate una dintre cele mai mari sărăcii ale lumii de astăzi nu este lipsa banilor. Este lipsa unui om care să aibă timp pentru alt om.
Poți să-i dai cuiva bani și să pleci. Este mult mai greu să-i dai atenția ta.
Sfântul Cuvios Ilarion de la Optina s-a născut în anul 1805, cu numele Rodion Ponomarev. După ani de căutare a unei vieți monahale adevărate, a ajuns la vestita Sihăstrie Optina, unde a devenit ucenic al marilor stareți ai mănăstirii.
A petrecut mulți ani în ascultare, deprinzând rugăciunea, răbdarea și tăierea voii proprii. Mai târziu, el însuși avea să devină stareț și duhovnic, iar oamenii au început să vină la el cu poverile lor.
Unii veneau cu păcate. Alții cu frici, alții cu probleme de familie, alții cu nehotărâri, alții pur și simplu cu o inimă obosită.
Și aceasta era una dintre marile lucrări ale stareților de la Optina: să-l ajute pe om să privească adevărul despre sine fără să cadă în deznădejde.
Pentru că sunt două greșeli pe care le putem face atunci când ne vedem păcatul.
Prima este să spunem: „Nu am nimic.” A doua: „Sunt atât de rău încât Dumnezeu nu mă mai poate ridica.”
Amândouă ne țin departe de vindecare. Pocăința adevărată spune altceva: „Da, Doamne, am greșit. Dar tocmai pentru că am greșit vin la Tine.”
Nu trebuie să repari singur tot ceea ce este stricat în tine Una dintre marile ispite ale omului de astăzi este autosuficiența. „Mă descurc.”
„Rezolv eu.”, „Nu vreau să știe nimeni.”, „Nu am nevoie de ajutor.”
Și astfel putem purta ani întregi lucruri care ar fi trebuit așezate înaintea lui Dumnezeu.
O vinovăție, o patimă, o frică, o neiertare, o rană. Sfântul Ilarion de la Optina ne amintește cât de important este să existe în viața omului loc pentru Spovedanie, sfat duhovnicesc și ascultare.
Nu pentru că duhovnicul trăiește viața în locul nostru. Ci pentru că omul singur poate ajunge să-și numească patima „personalitate”, frica „prudență”, mândria „demnitate” și încăpățânarea „principiu”.
Avem nevoie uneori de cineva care să ne ajute să vedem ceea ce singuri nu mai vedem.
Iar începutul vindecării este adesea o propoziție foarte simplă:„Părinte, am greșit.” Poate că nu problema este prea mare, poate că încercăm să o purtăm singuri.
Câte lucruri purtăm! Copiii, sănătatea, ratele, serviciul, viitorul, o analiză medicală, o relație care nu mai este cum era.
Un copil care s-a îndepărtat de Biserică, un răspuns pe care îl așteptăm și mintea începe să trăiască în viitor: „Dar dacă se întâmplă…?” „Și dacă nu se rezolvă…?” „Și dacă pierd…?” „Și dacă nu se întoarce…?”
Apoi ne rugăm și spunem: „Doamne, îți încredințez Ție.” Dar după „Amin” luăm totul înapoi. Credința nu înseamnă să nu mai fim responsabili. Există însă o diferență uriașă între responsabilitate și control.
Responsabilitatea spune: „Doamne, voi face tot ceea ce ține de mine.”
Credința adaugă: „Iar ceea ce nu mai ține de mine pun în mâinile Tale.”
De aici începe pacea. Nu când toate problemele sunt rezolvate.
Ci când omul înțelege că nu este Dumnezeu și nu trebuie să țină singur lumea în picioare.
Iubiților, dacă privim împreună viețile sfinților de astăzi, vedem trei lucruri de care avem nevoie aproape în fiecare zi.
Sfântul Ilarion Felea ne învață statornicia. Când nu poți schimba împrejurarea, păzește-ți sufletul. Sfântul Eumenie ne învață dăruirea.
Când Dumnezeu îți pune ceva în mâini, întreabă-te cine poate fi ajutat prin ceea ce ai primit. Sfântul Ilarion de la Optina ne învață încredințarea. Când povara devine prea grea, nu încerca să fii propriul tău dumnezeu. Fă ceea ce poți și pune restul înaintea Celui care poate ceea ce tu nu poți.
Și astfel, cei trei ne arată un drum foarte simplu: păzește ceea ce este în tine, dăruiește ceea ce ai și încredințează lui Dumnezeu ceea ce nu poți controla.
Nu toate rugăciunile primesc răspunsul pe care îl așteptăm Există oameni care se roagă de ani pentru același lucru.
O mamă pentru copilul ei, un soț pentru soția lui, un bolnav pentru vindecare, o familie pentru pace.
Un om pentru ieșirea dintr-o situație care pare fără sfârșit. Și vine întrebarea: „Doamne, de ce nu faci nimic?” Poate că tocmai aici sfinții de astăzi ne ajută să nu cădem. Ilarion Felea nu a ieșit viu din Aiud. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu l-a abandonat.
Credința creștină nu spune că dacă ne rugăm suficient de bine vom primi obligatoriu viața pe care ne-am imaginat-o.
Spune ceva mult mai adânc: că nicio situație nu-L poate împiedica pe Dumnezeu să rămână cu omul care Îl caută.
Uneori minunea este vindecarea. Alteori minunea este puterea de a trece prin boală fără deznădejde.
Uneori minunea este deschiderea unei uși. Alteori este puterea de a rămâne credincios când ușa rămâne închisă.
Uneori Dumnezeu schimbă situația. Alteori ne schimbă pe noi atât de profund încât situația nu mai are puterea pe care o avea asupra sufletului nostru.
De aceea, pe lângă rugăciunea: „Doamne, scoate-mă de aici” să învățăm și rugăciunea: „Doamne, până mă vei scoate, arată-mi cum să trăiesc aici fără să mă despart de Tine.”
Poate că astăzi nu avem nevoie de o hotărâre spectaculoasă. Poate avem nevoie să nu mai hrănim o supărare. Să spunem adevărul acolo unde ne-ar fi mai convenabil să mințim. Să facem un bine cuiva care nu ne poate răsplăti. Să stăm zece minute lângă un om care are nevoie să fie ascultat. Să mergem la Spovedanie cu lucrul pe care îl tot ascundem.
Să ne rugăm pentru copilul pe care nu-l mai putem controla. Să facem ceea ce ține de noi și să încetăm să ne chinuim cu ceea ce numai Dumnezeu poate rezolva.
Iar seara, înainte să închidem ochii, poate să ne întrebăm: „Astăzi am încercat să țin singur totul în mâini sau am lăsat și ceva în mâinile lui Dumnezeu?”
Sfântul Ilarion Felea ne spune prin viața lui: „Poți pierde multe fără să-L pierzi pe Dumnezeu.”
Sfântul Eumenie: „Ceea ce ai primit poate deveni binecuvântare pentru altcineva.”
Sfântul Ilarion de la Optina: „Nu purta singur ceea ce poți pune înaintea lui Hristos.”
Și poate acesta este cuvântul cel mai important al zilei: nu-I cere lui Dumnezeu numai o viață mai ușoară. Cere-I o inimă mai puternică, mai curată și mai aproape de El.
Pentru că, la sfârșit, nu vom fi întrebați dacă am reușit să controlăm tot ceea ce ni s-a întâmplat.
Ci dacă, prin toate câte ni s-au întâmplat, am rămas cu Dumnezeu.
Pentru rugăciunile Sfântului Preot Mucenic Ilarion Felea, ale Sfântului Ierarh Eumenie, Episcopul Gortinei, și ale Sfântului Cuvios Ilarion de la Optina, Hristoase Dumnezeul nostru, dă-ne credință atunci când nu înțelegem, răbdare atunci când răspunsul întârzie și puterea de a rămâne lângă Tine atunci când viața nu merge după voia noastră. Păzește-ne să nu transformăm suferința în ură, frica în deznădejde și grija în nevoia de a controla totul. Învață-ne să facem cu cinste ceea ce ține de noi și să punem cu încredere în mâinile Tale ceea ce nu mai putem schimba. Dă-ne inimă milostivă pentru omul singur, bolnav, sărac sau uitat și fă-ne răspuns, atunci când se poate, la rugăciunea celui de lângă noi. Întărește familiile noastre, păzește copiii și tinerii, mângâie părinții care plâng pentru fiii lor, vindecă pe cei bolnavi și ridică pe cei care simt că nu mai pot continua. Iar dacă nu vei lua imediat crucea de pe umerii noștri, Doamne, nu ne lăsa să o purtăm fără Tine. Și când nu mai știm ce să cerem, pune Tu în inima noastră această rugăciune: «Doamne, fă ceea ce eu nu pot, vindecă ceea ce eu nu știu să vindec și păzește-mă să nu mă pierd pe mine însumi în timp ce aștept ajutorul Tău.» Amin!