Iubiților, astăzi Biserica ne cheamă să privim spre trei minunate lucrări ale lui Dumnezeu: puterea mărturisirii, biruința asupra morții și slava pe care Domnul o dăruiește celor ce se pocăiesc cu adevărat.
Îl cinstim pe Sfântul Mucenic Tatuil, care a rămas statornic în credință în fața chinurilor; pe Sfinții Șapte Tineri din Efes, a căror minunată adormire și trezire au devenit una dintre cele mai puternice mărturii despre învierea morților; și prăznuim Aducerea moaștelor Sfintei Cuvioase Mucenițe Evdochia, femeia care a trecut din adâncul păcatului în înălțimea sfințeniei.
Viețile lor ne descoperă că Dumnezeu nu privește la trecutul omului, nici la puterea vrăjmașilor și nici la trecerea timpului. El vede credința, pocăința și răbdarea celor care Îl iubesc și îi preaslăvește atât în viață, cât și după mutarea lor în Împărăția Sa.
Sfântul Mucenic Tatuil a trăit în vremea prigoanelor împotriva creștinilor, când mărturisirea numelui lui Hristos era socotită o vină vrednică de moarte.
Deși izvoarele istorice păstrează puține amănunte despre viața sa, Biserica i-a păstrat vie pomenirea tocmai pentru statornicia cu care și-a mărturisit credința până la sfârșit.
Sfântul Tatuil a înțeles că omul poate pierde tot ceea ce este pământesc, dar nu trebuie să piardă niciodată comoara credinței. Înaintea judecătorilor păgâni nu a încercat să-și salveze viața prin compromis și nici nu și-a ascuns credința pentru a scăpa de chinuri.
Pentru dragostea sa față de Hristos a fost supus la multe pătimiri. Trupul îi era chinuit, însă sufletul îi rămânea unit cu Dumnezeu. Călăii puteau lovi carnea, dar nu puteau birui credința care îi umplea inima.
Astfel și-a încheiat viața primind cununa muceniciei, devenind unul dintre acei mărturisitori despre care lumea știe puține, dar pe care Dumnezeu îi cunoaște pe deplin.
Sfântul Tatuil ne amintește că nu faima îl face pe om sfânt, ci credincioșia. Sunt sfinți despre care s-au scris cărți întregi și sfinți despre care au rămas doar câteva rânduri, însă înaintea lui Dumnezeu toți strălucesc prin aceeași iubire.
Dintre toate minunile păstrate în Tradiția Bisericii, puține sunt atât de impresionante precum cea a Sfinților Șapte Tineri din Efes.
Acești tineri se numeau Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian și Antonin. Proveneau din familii nobile și ocupau funcții importante în cetatea Efesului.
Erau tineri, aveau sănătate, bogăție, viitor și toate bucuriile pe care lumea le putea oferi. Dar atunci când împăratul Deciu a pornit prigoana împotriva creștinilor și le-a cerut să aducă jertfă idolilor, au înțeles că trebuie să aleagă între gloria trecătoare și credincioșia față de Hristos. Iar ei, l-au ales pe Hristos.
S-au retras într-o peșteră din apropierea Efesului și au petrecut acolo în rugăciune și post, pregătindu-se pentru mucenicie.
Împăratul, aflând unde se ascund, a poruncit ca intrarea peșterii să fie zidită, pentru ca tinerii să moară încet, lipsiți de hrană și de lumină.
Dar Dumnezeu pregătise o minune care avea să întărească întreaga Biserică.
În loc să moară, cei șapte au fost cuprinși de un somn adânc, asemenea unei adormiri binecuvântate. Au rămas astfel aproape două sute de ani.
Între timp, lumea se schimbase. Prigoanele încetaseră, împărații deveniseră creștini, iar bisericile se ridicau acolo unde odinioară se înălțau temple păgâne.
În vremea împăratului Teodosie cel Tânăr, când unii începeau să răspândească învățături greșite și să nege învierea morților, Dumnezeu a îngăduit să se descopere peștera.
Tinerii s-au trezit crezând că dormiseră doar câteva ceasuri. L-au trimis pe Iamvlih să cumpere pâine.
Coborând în cetate, el a rămas uimit văzând semnul Sfintei Cruci pretutindeni și auzind numele lui Hristos rostit fără teamă.
Când a încercat să plătească folosind monede din vremea împăratului Deciu, oamenii au crezut că descoperise o comoară ascunsă.
Așa a ieșit la iveală minunata lucrare a lui Dumnezeu. Împăratul, episcopul și mulțime de credincioși au venit la peșteră și au ascultat mărturia celor șapte tineri.
Prin ei, Dumnezeu a arătat lumii că, după cum El îi păstrase vii atâția ani, tot astfel îi va ridica pe toți oamenii în ziua Învierii.
După ce și-au împlinit această misiune, cei șapte s-au culcat din nou și și-au dat sufletele în mâinile Domnului. Istoria lor nu este doar o minune despre trecut, ea este o mărturie că Dumnezeu este Stăpânul timpului.
Pentru noi, două sute de ani înseamnă generații întregi, pentru Dumnezeu, ele sunt asemenea unei clipe.
El nu uită pe nimeni. Cei care par uitați de oameni rămân vii înaintea Lui.
De aceea, Sfinții Șapte Tineri sunt o icoană a nădejdii în învierea cea de obște și o chemare de a privi dincolo de limitele acestei vieți.
Tot astăzi prăznuim Aducerea moaștelor Sfintei Cuvioase Mucenițe Evdochia, una dintre cele mai impresionante pilde de pocăință din istoria Bisericii. În tinerețe, Evdochia a trăit departe de Dumnezeu și a adunat mari bogății printr-o viață păcătoasă.
Dar Dumnezeu nu a încetat să o cheme. Într-o noapte, ascultând citirea Sfintei Scripturi și cuvintele despre Judecata de Apoi rostite de un monah, inima ei s-a cutremurat.
A înțeles că bogățiile lumii nu pot răscumpăra sufletul și că adevărata frumusețe este aceea a inimii curățite prin pocăință.
Și-a împărțit averea săracilor, a primit Sfântul Botez și a intrat într-o mănăstire. Cea care fusese cunoscută pentru frumusețea și bogăția ei a devenit cunoscută pentru lacrimile pocăinței.
Ani întregi a trăit în post, rugăciune și smerenie. Harul lui Dumnezeu a lucrat atât de puternic în viața ei, încât a primit darul facerii de minuni și al vindecării bolnavilor.
Mai târziu, în timpul persecuțiilor, a fost arestată și i s-a cerut să renunțe la Hristos.
Evdochia, care odinioară trăise pentru lumea aceasta, era acum gata să moară pentru Domnul.
A primit moarte mucenicească, iar Dumnezeu a preaslăvit-o după mutarea sa la cer.
Moaștele ei au rămas izvor de tămăduire și binecuvântare, iar aducerea lor spre cinstire este mărturia că trupul care s-a făcut templu al Duhului Sfânt nu este uitat de Dumnezeu.
Sfânta Evdochia ne arată că niciun om nu este condamnat definitiv de trecutul său.
Păcatul poate fi mare, dar mila lui Dumnezeu este și mai mare.
Nu trecutul hotărăște sfințenia omului, ci răspunsul pe care îl dă harului lui Dumnezeu.
Iubiților, Sfântul Tatuil ne învață curajul mărturisirii, Sfinții Șapte Tineri din Efes ne învață nădejdea în înviere, Sfânta Evdochia ne învață puterea pocăinței.
Toți trei ne spun același lucru: nici frica, nici timpul și nici păcatul nu sunt mai puternice decât Dumnezeu. Și noi trăim într-o lume care încearcă să adoarmă sufletul. Ni se spune că Dumnezeu poate fi lăsat pentru mai târziu, că pocăința poate fi amânată și că viața aceasta este tot ceea ce contează.
Dar Sfinții Șapte Tineri ne amintesc că timpul trece mai repede decât credem, Sfântul Tatuil ne amintește că vine clipa în care fiecare trebuie să aleagă între adevăr și compromis.
Sfânta Evdochia ne spune că nu există păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta atunci când omul se întoarce sincer la El.
Să nu ne fie teamă de trecut și nici de viitor, să ne temem doar de o inimă care încetează să-L mai caute pe Dumnezeu.
Câtă vreme omul se roagă, se pocăiește și nădăjduiește, harul lui Dumnezeu poate schimba orice viață.
Pentru rugăciunile Sfântului Mucenic Tatuil, ale Sfinților Șapte Tineri din Efes și ale Sfintei Cuvioase Mucenițe Evdochia, Hristoase Dumnezeul nostru, întărește-ne în dreapta credință, păstrează-ne treji în rugăciune, dăruiește-ne pocăință adevărată și nădejde neclintită în Învierea cea de obște. Fă ca, urmând pilda acestor sfinți, să rămânem statornici în iubirea Ta și să ne învrednicim de bucuria Împărăției Tale celei veșnice. Amin!
