Iubiților, în ultima zi a lunii august, Biserica ne așază înainte trei chipuri de sfințenie care ne vorbesc despre curajul mărturisirii, puterea cuvântului și frumusețea unei vieți transformate în rugăciune.
Îi cinstim pe Sfântul Mucenic Mina și pe Sfântul Mucenic Iraclie, care au ales să rămână ai lui Hristos chiar atunci când această alegere îi costa viața, și pe Sfântul Cuvios Macarie Protopsaltul, care și-a pus glasul, priceperea și întreaga osteneală în slujba Bisericii.
Doi au mărturisit prin sânge. Unul a mărturisit prin cântare și nevoință.
Dar toți trei ne spun același lucru: credința adevărată nu rămâne ascunsă în inimă. Ea se vede în alegeri, în cuvinte, în jertfă și în felul în care ne folosim viața.
Sfântul Mucenic Mina a trăit într-o vreme în care numele de creștin putea deveni o condamnare.
Era vremea în care mărturisirea lui Hristos cerea mai mult decât cuvinte frumoase. Creștinii erau siliți să aleagă între siguranța acestei lumi și fidelitatea față de Dumnezeu.
Prigonitorii nu le cereau întotdeauna lucruri complicate, uneori era suficient un gest înaintea idolilor.
Puțină tămâie, câteva cuvinte, o lepădare făcută numai cu buzele și omul putea pleca acasă.
Dar mucenicii au înțeles că există gesturi care par mici înaintea oamenilor și care pot deveni răni adânci în conștiință.
Sfântul Mina a ales să nu-L vândă pe Hristos pentru câțiva ani în plus de viață.
A primit amenințarea, suferința și, în cele din urmă, mucenicia.
Nu pentru că nu iubea viața, ci pentru că descoperise Viața care nu se termină la mormânt.
Aceasta este taina mucenicilor: ei nu au fost oameni lipsiți de teamă și nici oameni care nu simțeau durerea. Au fost oameni în care dragostea pentru Dumnezeu a devenit mai mare decât frica.
Și poate că tocmai aici începe și mărturisirea noastră. Noi poate nu vom fi puși înaintea unui judecător care să ne ceară să ne lepădăm de Hristos.
Dar în fiecare zi există alegeri mici în care se vede cui aparține inima noastră.
Atunci când putem câștiga prin minciună și alegem adevărul. Atunci când toți fac un lucru nedrept și noi refuzăm. Atunci când ne este rușine să arătăm că suntem credincioși. Atunci când iertarea pare slăbiciune, dar alegem totuși să nu răspundem răului cu rău.
Nu toate mărturisirile se fac înaintea unui tribunal. Unele se fac în tăcerea conștiinței.
Alături de Sfântul Mina îl pomenim pe Sfântul Mucenic Iraclie, un mărturisitor care nu a păstrat lumina credinței numai pentru sine.
El a vestit cu îndrăzneală adevărul despre Hristos și a căutat să-i apropie și pe ceilalți de Dumnezeu.
Pentru că atunci când omul Îl întâlnește cu adevărat pe Hristos se petrece ceva firesc: nu mai poate păstra bucuria numai pentru el.
Vrea ca și omul de lângă el să găsească pacea pe care a găsit-o el.
Vrea ca și cel căzut să se ridice, vrea ca și cel deznădăjduit să afle că Dumnezeu nu l-a uitat, dar adevărata propovăduire nu începe cu multe cuvinte.
Începe cu viața, poți vorbi ore întregi despre răbdare și să rănești prin primul cuvânt spus la mânie.
Poți vorbi despre iubire și să nu ierți, poți vorbi despre rugăciune și să nu găsești niciodată timp pentru ea.
Poți vorbi despre Hristos, dar oamenii vor privi întotdeauna mai întâi la felul în care trăiești.
Sfântul Iraclie a înțeles că Evanghelia trebuie nu numai rostită, ci și purtată.
Iar când mărturisirea lui a atras prigoana, nu s-a lepădat. Trupul putea fi chinuit, glasul putea fi redus la tăcere, viața pământească putea fi luată.
Dar exista ceva asupra căruia prigonitorii nu aveau nicio putere: inima lui. Aceasta este libertatea adevărată a creștinului.
Nu aceea de a putea face orice dorește, ci aceea de a nu putea fi cumpărat atunci când este vorba despre adevăr.
După sângele mucenicilor, Biserica ne conduce către liniștea stranei.
Acolo îl întâlnim pe Sfântul Cuvios Macarie Protopsaltul, unul dintre marii slujitori ai cântării bisericești românești.
Viața lui ne arată un alt drum către Dumnezeu. Nu prin temniță, nu prin sabie, ci prin osteneală, ascultare, rugăciune și punerea darurilor personale în slujba Bisericii.
Sfântul Macarie a primit un dar: cântarea, dar nu a privit acest dar ca pe ceva care îi aparținea.
L-a întors Celui care i-l dăruise. S-a ostenit pentru dezvoltarea și răspândirea cântării bisericești în limba română, pentru formarea cântăreților și pentru ca rugăciunea Bisericii să poată ajunge mai limpede la inimile oamenilor.
Pentru el, strana nu era scenă, cântarea nu era spectacol.
Glasul nu trebuia să-l facă pe cântăreț admirat, ci trebuia să-l ajute pe credincios să uite de cântăreț și să-și ridice mintea către Dumnezeu.
Ce lecție frumoasă pentru noi! Pentru că fiecare om a primit ceva.
Poate nu avem glasul unui protopsalt, dar unul știe să învețe.
Altul știe să construiască, altul știe să îngrijească, altul are răbdare cu cei bătrâni, altul poate mângâia un copil, altul poate ajuta material, altul știe să asculte.
Și există oameni care poate cred că nu au primit nimic deosebit, dar au un dar rar: atunci când intră într-o încăpere, aduc pace.
Întrebarea nu este numai: „Ce mi-a dat Dumnezeu?”
Întrebarea adevărată este: „Ce fac eu cu ceea ce mi-a dat Dumnezeu?”
Pentru că darul folosit numai pentru propria slavă poate hrăni mândria.
Dar darul pus în slujba aproapelui poate deveni rugăciune.
Sfântul Macarie ne arată că omul Îl poate slăvi pe Dumnezeu chiar prin lucrul pe care îl face în fiecare zi, dacă îl face cu inimă curată.
Poate cineva să-L vadă pe Hristos privind viața mea?
Iubiților, aceasta este poate întrebarea pe care cei trei sfinți ne-o lasă astăzi. Nu câte cuvinte despre credință cunoaștem. Nu câte lucruri putem spune despre Dumnezeu.
Viața duhovnicească se zidește din lucruri mici făcute cu multă iubire. O rugăciune spusă dimineața înainte de a lua telefonul în mână. O vorbă rea pe care ai fi putut să o spui, dar ai oprit-o. Un „iartă-mă” spus fără justificări. Un telefon dat unui om singur, o bucată de pâine împărțită.
O lumânare aprinsă pentru cineva care nu se mai poate ruga.
O duminică în care alegi Sfânta Liturghie în locul comodității. O ispită în fața căreia spui simplu: „Nu, pentru că nu vreau să mă îndepărtez de Dumnezeu.” Poate nimeni nu va vedea aceste lucruri, dar Dumnezeu le vede.
Și din asemenea alegeri mici se zidește, încet, omul cel nou.
Sfântul Mina ne învață să nu ne vindem conștiința.
Sfântul Iraclie ne învață să nu ținem lumina numai pentru noi.
Sfântul Macarie ne învață să transformăm ceea ce am primit în slujire.
Unul ne întreabă ce suntem gata să pierdem pentru Hristos.
Altul ne întreabă cui Îl putem face cunoscut pe Hristos.
Iar celălalt ne întreabă ce facem pentru Hristos cu darurile pe care le-am primit.
Și poate că, la sfârșitul acestei zile, ar fi bine să rămânem câteva clipe înaintea lui Dumnezeu și să-I spunem:
„Doamne, tot ceea ce sunt și tot ceea ce am este darul Tău. Învață-mă să nu trăiesc numai pentru mine. Fă din cuvintele mele mângâiere, din munca mea slujire, din darurile mele binecuvântare și din întreaga mea viață o mărturisire că Îți aparțin.”
Pentru rugăciunile Sfântului Mucenic Mina, ale Sfântului Mucenic Iraclie și ale Sfântului Cuvios Macarie Protopsaltul, Hristoase Dumnezeul nostru, întărește-ne atunci când credința ne este încercată, păzește-ne de compromis și de frica oamenilor și dăruiește-ne inimă curată și conștiință trează. Învață-ne să folosim cu smerenie darurile pe care ni le-ai încredințat, spre slava Ta și spre binele aproapelui. Binecuvântează familiile noastre, ocrotește copiii și tinerii, vindecă pe cei bolnavi, mângâie pe cei singuri, întoarce pe cei rătăciți și pune pace acolo unde sunt ceartă și neiertare. Iar când vom fi ispitiți să alegem ceea ce este ușor în locul a ceea ce este drept, adu-ne aminte că toate cele ale lumii trec, dar sufletul rămâne. Ajută-ne să Te alegem în fiecare zi, în lucrurile mari și în cele mici, pentru ca întreaga noastră viață să devină o cântare de mulțumire adusă Ție și să ne învrednicim, împreună cu toți sfinții, de bucuria Împărăției Tale celei veșnice. Amin!
