Iubiților, astăzi Biserica ne pune înainte trei chipuri de mărturisire care ne vorbesc despre curaj, dragoste și statornicie: pe Sfântul Mucenic Adrian, omul care, văzând credința creștinilor în fața morții, a ales el însuși să-L urmeze pe Hristos; pe Sfânta Muceniță Natalia, soția lui, care nu l-a oprit din drumul muceniciei, ci i-a devenit sprijin și întărire; și pe Sfântul Mucenic Attic, mărturisitor al lui Hristos până la jertfă.
Sfinții acestei zile ne lasă una dintre cele mai frumoase mărturii despre puterea exemplului. Adrian nu a ajuns la credință după o predică lungă. A văzut niște oameni suferind pentru Hristos și a înțeles că trebuie să existe ceva mai puternic decât moartea dacă ei puteau merge spre ea cu asemenea pace.
Iar Natalia ne arată ceva la fel de important: uneori cea mai mare dovadă de iubire este să-l ajuți pe cel de lângă tine să rămână aproape de Dumnezeu.
Sfântul Adrian a trăit la începutul secolului al IV-lea, în vremea împăratului Maximian, când creștinii erau supuși unor persecuții cumplite.
Era tânăr, avea o poziție importantă în administrația imperială și, omenește vorbind, avea multe de pierdut.
Într-o zi, a fost martor la judecarea unui grup de creștini. Aceștia fuseseră prinși pentru credința lor și erau supuși chinurilor pentru a fi siliți să se lepede de Hristos.
Adrian îi privea, vedea durerea, vedea rănile, dar vedea și ceva ce nu putea înțelege: nu vedea deznădejde.
Atunci i-a întrebat ce răsplată așteaptă de la Dumnezeul lor pentru asemenea suferințe.
Răspunsul creștinilor l-a cutremurat. Ei i-au vorbit despre bunătățile pe care Dumnezeu le-a pregătit celor care Îl iubesc, bunătăți pe care mintea omenească nu le poate cuprinde.
În acel moment, ceva s-a schimbat în Adrian. Nu a mai putut rămâne simplu spectator, a cerut să fie trecut și numele lui între creștinii condamnați.
Gândiți-vă ce însemna această hotărâre. Cu puțin înainte era de partea celor care îi judecau. Acum alegea să stea alături de cei condamnați. În câteva clipe putea pierde poziția, libertatea, averea și viața.
Dar găsise ceva mai important: adevărul.
Uneori Dumnezeu intră în viața unui om într-o clipă și schimbă direcția întregii lui existențe.
Adrian nu a fost cucerit doar prin cuvinte. A fost cucerit de felul în care creștinii sufereau, a văzut oameni care aveau toate motivele să urască și totuși nu urau.
Oameni care aveau toate motivele să deznădăjduiască și totuși aveau nădejde. Oameni cărora li se lua viața, dar care se purtau ca și cum nimeni nu le putea lua ceea ce aveau mai de preț.
Și Adrian a înțeles: „Dacă acești oameni pot muri astfel, Dumnezeul lor trebuie să fie viu.”
Aceasta este poate una dintre cele mai puternice forme de propovăduire.
Oamenii pot uita ce le-am spus, dar nu uită ușor cum ne-au văzut trecând printr-o încercare.
Credința se vede cel mai limpede nu atunci când toate ne merg bine, ci atunci când viața ne întreabă dacă mai credem și când doare.
Când Sfânta Natalia, soția lui Adrian, a aflat că acesta fusese întemnițat pentru că mărturisise credința în Hristos, reacția ei a fost cu totul neașteptată.
Natalia era ea însăși creștină, în taină. Așadar, când a aflat de alegerea soțului său, nu s-a rușinat de el și nu l-a mustrat pentru că își pusese viața în primejdie.
S-a bucurat că omul pe care îl iubea Îl descoperise pe Hristos.
A mers la închisoare, l-a încurajat, l-a întărit, a rămas lângă el în ceasurile cumplite ale încercării.
Aici descoperim una dintre cele mai frumoase imagini ale căsătoriei creștine. Natalia nu și-a iubit soțul numai pentru lumea aceasta. L-a iubit pentru veșnicie.
Nu i-a spus: „Salvează-te cu orice preț.” L-a ajutat să nu-și piardă credința. Pentru că iubirea adevărată nu spune numai: „Vreau să fii lângă mine.” Spune și: „Vreau să fii lângă Dumnezeu.”
Viața Sfinților Adrian și Natalia este o lecție extraordinară pentru familie.
Soții pot trăi ani întregi sub același acoperiș și totuși fiecare să meargă singur duhovnicește.
Dar familia creștină este chemată la mai mult. Soțul să o ajute pe soție să se apropie de Dumnezeu. Soția să-l ajute pe soț să nu-și piardă credința.
Să se îndemne unul pe altul la rugăciune. Să se oprească unul pe altul de la păcat.
Să se ierte, să-și crească împreună copiii în credință, să se țină unul pe altul atunci când unul dintre ei slăbește.
Uneori iubirea înseamnă tandrețe, alteori înseamnă răbdare, uneori înseamnă să taci.
Alteori înseamnă să ai curajul să spui celui pe care îl iubești: „Drumul acesta te îndepărtează de Dumnezeu.”
Aceasta este iubirea care nu se gândește numai la ziua de mâine, ci și la veșnicie.
Adrian a fost supus unor chinuri cumplite. Cel care cu puțin timp înainte avea rang și autoritate se afla acum între cei condamnați, dar nu s-a lepădat de Hristos.
Natalia i-a rămas aproape, întărindu-l să nu se teamă și să ducă mărturisirea până la capăt.
În cele din urmă, Sfântul Adrian și-a dat viața pentru Hristos. Omenește, Natalia își pierdea soțul, dar prin ochii credinței știa că nu îl pierdea pentru totdeauna.
Despărțirea era dureroasă, însă moartea nu mai era ultimul cuvânt.
Pentru creștin, iubirea adevărată nu se termină la mormânt. Ea privește spre Înviere. De aceea, povestea lor nu este numai povestea unui mucenic și a unei femei curajoase.
Este povestea unei familii care a înțeles că cea mai importantă destinație a celor care se iubesc este Împărăția lui Dumnezeu.
Împreună cu ei îl pomenim astăzi și pe Sfântul Mucenic Attic, unul dintre mărturisitorii care au ales să nu se lepede de Hristos în fața prigoanei.
Despre unii mucenici Biserica ne-a păstrat vieți amănunțite. Despre alții știm mai puțin, dar poate că tocmai aici există o lecție.
Noi trăim într-o lume în care omul simte că trebuie să fie văzut, cunoscut și apreciat.
Sfinții ne arată altă măsură. Nu contează dacă lumea îți păstrează numele. Contează dacă numele tău este cunoscut de Dumnezeu.
Sfântul Attic a rămas în memoria Bisericii nu pentru o funcție, o avere sau o faimă pământească, ci pentru ceea ce nu a abandonat:
credința în Hristos. Și poate că mulți dintre noi suntem chemați tocmai la această sfințenie tăcută.
Să facem binele când nimeni nu ne vede, să ne rugăm pentru cineva care poate nu va afla niciodată.
Să iertăm fără să cerem aplauze, să rămânem cinstiți atunci când am putea profita, să ne păstrăm credința chiar dacă nu primim nicio apreciere pentru aceasta.
Iubiților, poate cea mai puternică lecție a acestei zile este că oamenii se pot schimba privind viața altor oameni.
Adrian a ajuns la Hristos privind niște mucenici. Natalia l-a ajutat să rămână lângă Hristos prin iubirea și curajul ei.
Aceasta înseamnă că fiecare dintre noi poate deveni, fără să știe, o ușă prin care altcineva Îl descoperă pe Dumnezeu.
Un copil privește cum se roagă părinții, un bolnav privește cum este îngrijit, un sărac vede dacă îl privești în ochi sau treci nepăsător, un coleg vede dacă minți pentru avantaj sau rămâi cinstit, un om care te-a rănit vede dacă răspunzi cu răzbunare sau cu iertare.
Și poate, într-o zi, cineva va începe să-L caute pe Dumnezeu nu pentru că i-am ținut o predică, ci pentru că a văzut în noi ceva ce nu putea explica fără Dumnezeu.
Sfinții Adrian și Natalia ne lasă astăzi o întrebare pentru fiecare familie: Îl ajut pe omul de lângă mine să se apropie de Dumnezeu sau îl îndepărtez?
Ce rămâne după discuțiile noastre? Pace sau rană? Îl încurajez să se roage sau îl ironizez? Îl ajut când slăbește sau îi amintesc permanent greșelile? Știu să spun „iartă-mă”? Mă rog pentru el?
Mă rog împreună cu el? Nu există familie fără încercări.
Dar există o mare diferență între o familie în care fiecare luptă împotriva celuilalt și una în care amândoi luptă împotriva a ceea ce îi desparte.
Pentru rugăciunile Sfântului Mucenic Adrian, ale Sfintei Mucenițe Natalia și ale Sfântului Mucenic Attic, Hristoase Dumnezeul nostru, întărește-ne credința când suntem încercați și dăruiește-ne iubirea care nu caută numai binele pământesc al celor dragi, ci și mântuirea lor. Binecuvântează soții și soțiile, întărește familiile aflate în încercare, ocrotește copiii, mângâie pe cei care și-au pierdut oamenii dragi și ridică pe cei care și-au pierdut nădejdea. Ajută-ne să fim pentru cei de lângă noi nu pricină de cădere, ci sprijin spre Tine, iar prin cuvintele, faptele și răbdarea noastră să mărturisim că iubirea Ta este mai puternică decât suferința și moartea. Amin!
