SFÂNTUL CUVIOS PIMEN CEL MARE, SFÂNTUL MUCENIC FANURIE ȘI SFÂNTA MUCENIȚĂ EUTALIA

Iubiților, astăzi Biserica ne pune înainte trei chipuri luminoase care ne vorbesc despre smerenie, nădejde și curajul de a-L alege pe Hristos mai presus de orice: pe Sfântul Cuvios Pimen cel Mare, unul dintre marii părinți ai pustiei Egiptului, dascăl al blândeții și al discernământului; pe Sfântul Mucenic Fanurie, sfântul atât de iubit de credincioși și chemat adesea în ajutor pentru aflarea celor pierdute și pentru luminare în necazuri; și pe Sfânta Muceniță Eutalia, tânăra care a primit credința în Hristos și a rămas statornică în ea chiar cu prețul vieții.
Sfântul Pimen cel Mare a trăit în secolele al IV-lea și al V-lea și este unul dintre cei mai cunoscuți Părinți ai pustiei Egiptului.
Numele său, „Pimen”, înseamnă „păstor”, iar viața lui avea să arate cât de potrivit era acest nume.
Împreună cu frații săi a ales viața monahală și s-a retras în pustie, dorind să-și curețe inima de patimi și să trăiască numai pentru Dumnezeu.
Pustia nu era însă un refugiu comod. Era locul în care omul rămânea fără lucrurile cu care, de obicei, își acoperă golul sufletesc.
Puțină hrană, puțină odihnă, tăcere, rugăciune și lupta cu propriile gânduri.
Acolo Sfântul Pimen a învățat un adevăr pe care avea să-l transmită multor generații: cea mai grea luptă nu este cu oamenii din jurul nostru, ci cu ceea ce se ridică în propria inimă.
Cu mânia, cu mândria, cu judecarea aproapelui, cu dorința de a avea întotdeauna dreptate, cu neputința de a ierta.
Faima duhovnicească a Sfântului Pimen s-a răspândit, iar oamenii au început să vină la el pentru sfat.
Ceea ce impresionează în cuvintele sale este simplitatea. Nu căuta răspunsuri spectaculoase, nu încerca să-i uimească pe oameni. Îi învăța să se smerească, să-și vadă propriile păcate, să nu judece și să se încredințeze lui Dumnezeu.
Una dintre învățăturile păstrate de tradiția Părinților pustiei rezumă aproape întreaga viață duhovnicească: să ne aruncăm înaintea lui Dumnezeu, să nu ne măsurăm pe noi înșine și să lăsăm în urmă voia proprie.
Pentru că multe dintre certurile noastre pornesc dintr-un singur loc:
„Eu am dreptate.” În familie, la serviciu, între prieteni, chiar și între oameni credincioși. Fiecare vrea ultimul cuvânt. Sfântul Pimen ne arată altă cale.
Nu orice adevăr trebuie transformat într-o armă. Nu orice greșeală a celuilalt trebuie expusă. Nu orice provocare merită răspuns. Uneori cea mai mare biruință este să taci fără ură și să păstrezi pacea. Nu judeca omul care a căzut
Una dintre cele mai puternice teme din învățăturile Sfântului Pimen este nejudecarea aproapelui.
Părinții pustiei știau cât de ușor este să observăm păcatul altuia și cât de greu este să-l vedem pe al nostru.
Vedem căderea fratelui, dar nu vedem lupta lui. Vedem greșeala copilului, dar nu vedem întotdeauna rana din spatele ei.
Vedem omul care a căzut, dar nu știm câte lacrimi varsă noaptea înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Pimen ne învață să fim aspri cu propriul păcat și milostivi cu omul de lângă noi.
Aceasta nu înseamnă să numim răul bine. Înseamnă să nu confundăm păcatul cu omul care încă se poate ridica din păcat.
Cât timp omul trăiește, Dumnezeu poate scrie un alt sfârșit al poveștii sale.
Tot astăzi îl cinstim pe Sfântul Mucenic Fanurie, unul dintre cei mai iubiți sfinți ai tradiției ortodoxe.
Despre viața sa pământească nu s-au păstrat multe informații sigure. Cinstirea lui s-a răspândit mai ales după descoperirea unei vechi icoane în insula Rodos.
Potrivit tradiției, atunci când au fost descoperite ruinele unei vechi biserici, între icoanele aflate acolo s-a găsit una care îl înfățișa pe un tânăr ostaș purtând crucea și numele Fanurie.
În jurul chipului său erau zugrăvite scene ale pătimirilor sale. Icoana devenise astfel aproape o viață a sfântului pictată în imagini.
Se vedeau chinurile, se vedea statornicia. Și se vedea că acel tânăr, al cărui nume fusese aproape uitat de istoria oamenilor, nu fusese uitat de Dumnezeu.
Aceasta este poate prima mare lecție pe care ne-o dă Sfântul Fanurie: Dumnezeu nu uită niciun om care a trăit pentru El.
Poți fi uitat de lume. Poate numele tău nu va rămâne în cărți. Poate nimeni nu va ști câte lupte ai dus, dar cerul nu pierde memoria iubirii.
Numele Sfântului Fanurie a fost legat în evlavia populară de verbul grecesc care înseamnă „a arăta”, „a descoperi”.
De aceea, de-a lungul timpului, credincioșii au început să-i ceară ajutorul atunci când pierdeau lucruri, dar și când aveau nevoie de luminare într-o situație grea.
Totuși, putem cere Sfântului Fanurie ceva mult mai important decât găsirea unui obiect.
Putem să-l rugăm: „Sfinte Fanurie, ajută-mă să găsesc ceea ce am pierdut în mine.”
Poate am pierdut pacea, poate am pierdut rugăciunea, poate am pierdut legătura cu propriul copil, poate am pierdut bucuria, poate am pierdut drumul spre biserică, poate am pierdut puterea de a ierta, poate, alergând după multe lucruri, ne-am pierdut chiar pe noi înșine.
Și atunci cea mai mare minune nu este să găsim ceea ce am pus undeva și am uitat.
Cea mai mare minune este să regăsim drumul spre Dumnezeu.
Al treilea chip al zilei este Sfânta Muceniță Eutalia.
Tradiția o leagă de Sicilia și de vremea persecuțiilor împotriva creștinilor.
În familia ei, credința în Hristos nu a adus imediat pace, ci dezbinare și încercare. Eutalia a primit credința creștină și a ales să-L mărturisească pe Hristos, deși știa că această alegere îi putea aduce suferință chiar din partea celor apropiați.
Și aici viața ei devine cutremurătoare. Uneori este mai ușor să suporți împotrivirea unui străin decât să fii neînțeles de propriul om.
Mai ușor este să fii judecat de cineva pe care nu-l cunoști decât să fii rănit de cineva pe care îl iubești.
Sfânta Eutalia a cunoscut această încercare, dar nu a renunțat la Hristos.
A rămas statornică și a primit moartea mucenicească, arătând că există momente când omul trebuie să aleagă între frica de oameni și fidelitatea față de Dumnezeu.
Ea a ales să nu-L piardă pe Hristos. Când credința nu este înțeleasă nici de cei apropiați
Viața Sfintei Eutalia ne vorbește și nouă. Poate că astăzi nu ni se cere să ne dăm viața pentru credință.
Dar există oameni care sunt ironizați pentru că merg la biserică.
Tineri cărora le este rușine să spună în fața prietenilor că postesc.
Oameni care încearcă să trăiască cinstit și sunt considerați naivi.
Familii în care unul dorește să se apropie de Dumnezeu, iar celălalt nu înțelege schimbarea.
Sfânta Eutalia ne învață că mărturisirea nu trebuie făcută cu agresivitate.
Nu trebuie să transformăm credința într-o armă împotriva celorlalți.
Dar nici să nu ne rușinăm de Hristos numai pentru a fi acceptați.
Credința adevărată este blândă, dar nu este lașă.
Iubiților, dacă privim împreună viețile sfinților de astăzi, descoperim trei lucruri pe care omul le poate pierde foarte ușor.
Sfântul Pimen ne ajută să regăsim pacea inimii. Sfântul Fanurie ne amintește să căutăm drumul pierdut. Sfânta Eutalia ne învață să nu pierdem credința atunci când suntem încercați.
Și poate că tocmai acestea sunt marile noastre lipsuri. Avem multe lucruri, dar nu mai avem pace. Cunoaștem multe drumuri, dar uneori nu mai știm încotro merge viața noastră. Suntem conectați cu toată lumea, dar ne putem îndepărta de Dumnezeu.
De aceea, sfinții nu ne cheamă astăzi să facem lucruri spectaculoase. Ne cheamă să ne întoarcem la rugăciune, la liniște, la iertare, la adevăr, la Dumnezeu. Înainte să-l judeci, roagă-te pentru el
Pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Pimen cel Mare, ale Sfântului Mucenic Fanurie și ale Sfintei Mucenițe Eutalia, Hristoase Dumnezeul nostru, dăruiește-ne smerenia de a nu judeca, înțelepciunea de a păstra pacea și curajul de a nu ne rușina de Tine. Ajută-ne să regăsim ceea ce am pierdut mai de preț: rugăciunea, bucuria, pacea inimii și dragostea dintre noi. Întoarce la Tine pe cei rătăciți, împacă familiile dezbinate, ocrotește copiii și tinerii, întărește pe cei bolnavi și mângâie pe cei singuri. Iar atunci când ne risipim în grijile lumii, caută-ne Tu, Doamne, și adu-ne din nou aproape de Tine, ca să nu pierdem niciodată drumul către Împărăția Ta. Amin!