SFÂNTUL CUVIOS MOISE ETIOPIANUL, SFÂNTUL CUVIOS IOSIF ISIHASTUL, SFÂNTA MUCENIȚĂ SUZANA ȘI SFÂNTUL MUCENIC DIOMID

Iubiților, ziua de astăzi ne vorbește despre una dintre cele mai mari minuni pe care Dumnezeu le poate săvârși: prefacerea inimii omului.
Biserica ni-l așază înainte pe Sfântul Cuvios Moise Etiopianul, omul care a cunoscut adâncul păcatului, dar și puterea unei pocăințe adevărate; pe Sfântul Cuvios Iosif Isihastul, marele nevoitor athonit care a făcut din rugăciune respirația sufletului; pe Sfânta Muceniță Suzana, care a ales curăția și credincioșia față de Hristos mai presus de siguranța acestei lumi; și pe Sfântul Mucenic Diomid, doctorul care a îngrijit trupurile oamenilor fără să uite de vindecarea sufletelor lor.
Patru vieți foarte diferite, dar un singur adevăr le unește: Dumnezeu nu privește numai la ceea ce suntem acum, ci și la ceea ce putem deveni dacă Îi deschidem inima.
Poate că tocmai de aceea chipul Sfântului Moise este atât de puternic. Dacă Dumnezeu a putut face dintr-un om temut pentru fărădelegile sale un părinte al pustiei, atunci nimeni nu are dreptul să spună despre sine sau despre altul: „Pentru acesta nu mai există speranță.”
În tinerețe, Moise a trăit departe de Dumnezeu. Puternic la trup și nestăpânit în patimi, după ce a fost îndepărtat din casa stăpânului său, a ajuns între tâlhari și, în cele din urmă, conducătorul lor. Viața lui era marcată de violență, jaf și fărădelege.
Dacă l-am fi întâlnit atunci, cu greu am fi putut vedea în el un viitor sfânt. Dar Dumnezeu vede mai adânc decât vedem noi.
Nu știm toate împrejurările întoarcerii sale, însă știm că Moise a ajuns în pustia Egiptului, printre monahii de la Schit, și acolo a întâlnit un alt fel de putere. Oamenii aceia nu aveau arme și nu inspirau teamă. Aveau însă liniștea pe care el nu o cunoscuse niciodată.
Și Moise a rămas. A început să se pocăiască, iar omul care biruise cândva oameni prin forță a început acum lupta cu cel mai greu adversar: propria inimă.
Pustia nu i-a șters trecutul într-o singură zi. Patimile, deprinderile și amintirile vieții de dinainte nu au dispărut printr-o simplă hotărâre. A fost nevoie de ani de post, priveghere, rugăciune, ascultare și multe lacrimi.
Aici viața lui devine foarte apropiată de a noastră. Noi am vrea uneori ca schimbarea să se producă imediat. Ne spovedim, ne hotărâm să nu mai repetăm o greșeală și, dacă după o vreme cădem din nou, ne descurajăm.
Dar Sfântul Moise ne învață că pocăința nu este o emoție de o zi, ci răbdarea de a te întoarce la Dumnezeu de fiecare dată când ai căzut.
Încet, omul violent a devenit blând. Cel care îi înfricoșase pe alții a devenit mângâiere pentru cei care veneau la el. Cel care trăise fără lege a ajuns unul dintre marii părinți ai pustiei.
Harul nu i-a schimbat numai comportamentul. I-a schimbat inima.
„Păcatele mele curg în urma mea și eu vin să judec pe altul”
Una dintre cele mai cunoscute întâmplări din viața Sfântului Moise ne descoperă cât de adâncă devenise smerenia lui.
Un frate căzuse într-o greșeală, iar părinții pustiei s-au adunat pentru a-l judeca. L-au chemat și pe Moise, dar el nu voia să vină. Când a venit, purta pe umăr un vas găurit din care se scurgea nisip.
Ceilalți l-au întrebat ce înseamnă aceasta. Prin gestul său, Moise le-a arătat că păcatele lui curgeau în urma sa fără ca el să le vadă, iar el venise să judece greșeala altuia.
Frații au înțeles și l-au iertat pe cel căzut. Poate că acesta este unul dintre cuvintele de care avem cel mai mult nevoie astăzi.
Cât de ușor vedem greșelile celorlalți! Greșeala soțului, greșeala soției, greșeala copilului, greșeala vecinului, greșeala celui de la serviciu. Și cât de greu vedem „vasul” nostru care se scurge în urmă.
Sfântul Moise nu ne spune că păcatul nu contează. Ne spune să nu uităm că, atunci când îl judecăm pe păcătos, și noi suntem niște oameni care avem nevoie de milă.
Astăzi îl vedem pe cineva căzut, dar nu știm cum îl va găsi Dumnezeu peste zece ani.
Noi vedem tâlharul. Dumnezeu poate vedea deja cuviosul.
De aceea, niciodată să nu punem punct acolo unde Dumnezeu încă poate scrie o continuare.
Dacă Sfântul Moise ne învață pocăința, Sfântul Iosif Isihastul ne învață adunarea minții și rugăciunea.
Născut în insula Paros și purtând în lume numele Francisc, Sfântul Iosif a trăit în prima jumătate a secolului al XX-lea. După anii tinereții și ai muncii în lume, în sufletul său s-a aprins tot mai puternic dorul după Dumnezeu. Acest dor l-a dus în Sfântul Munte Athos, unde a ales o viață de mare nevoință.
A căutat locurile retrase, privegherea de noapte, postul și mai ales Rugăciunea lui Iisus. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
Puține cuvinte, dar rostite din nou și din nou, cu atenție, pocăință și smerenie, până când mintea încetează să mai rătăcească și începe să coboare spre inimă.
Sfântul Iosif a cunoscut lupte, ispite, lipsuri și multă osteneală. Nu a căutat însă experiențe spectaculoase, ci curățirea inimii și unirea cu Dumnezeu. Prin viața și povățuirile sale a devenit unul dintre marii înnoitori ai tradiției isihaste athonite în epoca modernă, iar prin ucenicii săi influența lui duhovnicească s-a răspândit mult dincolo de locul nevoinței sale.
Cuvântul „isihie” înseamnă liniște, dar nu simpla absență a zgomotului. Poți locui singur și să ai o mie de glasuri în minte.
Poți închide telefonul și să continui să te cerți în gând. Poți sta în biserică și mintea să fie la sute de kilometri depărtare.
Adevărata liniște începe atunci când omul își adună mintea risipită și o aduce din nou înaintea lui Dumnezeu.
Iar noi avem nevoie enormă de această lecție. Trăim în zgomot. Primim permanent mesaje, imagini, știri și griji. Ne comparăm, alergăm, planificăm, răspundem. Uneori ajungem seara atât de obosiți, încât nici măcar nu mai știm ce se petrece în propria inimă.
Sfântul Iosif ne-ar spune: fă puțină pustie în ziua ta.
Nu trebuie să pleci în Athos. Închide pentru câteva minute zgomotul. Stai înaintea icoanei. Aprinde candela. Nu cere multe. Nu explica multe.
Spune încet: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă.”
Și lasă-L pe Dumnezeu să adune ceea ce lumea a risipit în tine.
Astăzi o pomenim și pe Sfânta Muceniță Suzana, a cărei viață ne vorbește despre curăție, desprindere de slava lumii și fidelitate față de Hristos.
Ea a ales viața închinată lui Dumnezeu și, într-o vreme în care mărturisirea credinței putea însemna prigoană și moarte, nu a acceptat să-și cumpere liniștea prin lepădarea de Hristos.
Pentru această statornicie a cunoscut suferința și a primit cununa muceniciei. Viața ei ne pune înainte o întrebare simplă, dar grea:
Ce nu suntem dispuși să vindem pentru a fi acceptați de lume?
Pentru că nu toate compromisurile încep cu lucruri mari. Uneori încep cu o tăcere rușinoasă, cu dorința de a fi plăcuți tuturor, cu acceptarea unui lucru despre care știm în conștiință că nu este drept, cu renunțarea treptată la rugăciune pentru că „nu mai avem timp”.
Sfânta Suzana ne amintește că adevărata libertate este să poți spune: „Pot pierde multe, dar nu vreau să-L pierd pe Hristos.”
Credința ei nu a fost zgomotoasă, ci statornică. Nu a avut nevoie să urască pe nimeni pentru a rămâne fidelă lui Dumnezeu.
Și aceasta este o lecție importantă pentru noi: credința adevărată nu este agresivă, dar nici negociabilă.
Sfântul Mucenic Diomid ne arată o altă cale spre sfințenie: slujirea aproapelui prin darul pe care Dumnezeu ți l-a dat.
Diomid era medic. Îngrijea bolnavii, dar nu privea omul numai ca pe un trup care trebuie vindecat. Pentru el, cel suferind era o persoană care avea nevoie și de mângâiere, de nădejde și de întâlnirea cu Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor.
Astfel, medicina lui devenea și milostenie, priceperea devenea slujire, profesia devenea mărturisire.
În vremea persecuțiilor împotriva creștinilor, credința sa l-a pus în primejdie. Urmărit pentru mărturisirea lui Hristos, Sfântul Diomid a rămas credincios până la sfârșit, fiind numărat de Biserică între mucenici.
Viața lui ne amintește că nu trebuie să fim monahi pentru a transforma viața într-o slujire a lui Dumnezeu.
Un medic Îi poate sluji lui Hristos prin felul în care se apropie de bolnav. Un profesor prin răbdarea cu un copil, un părinte prin timpul pe care îl dă familiei, un om simplu prin cinstea cu care muncește.
O femeie care îngrijește un bătrân prin dragostea cu care îi duce un pahar cu apă.
Nu este important numai ce faci, este important și cu ce inimă faci.
Uneori Dumnezeu vindecă un om prin mâinile altui om. Patru sfinți, patru drumuri spre vindecarea inimii
Iubiților,mprivite împreună, viețile sfinților de astăzi alcătuiesc parcă un drum duhovnicesc.
Sfântul Moise ne spune: „Nu fugi de Dumnezeu din cauza trecutului tău.” Sfântul Iosif ne spune: „Nu-L pierde pe Dumnezeu în zgomotul prezentului.”
Sfânta Suzana ne spune: „Nu-L schimba pe Dumnezeu pentru aprobarea lumii.”
Sfântul Diomid ne spune: „Nu păstra numai pentru tine darurile pe care Dumnezeu ți le-a dat.”
Și poate că aici se află întreaga învățătură a zilei. Să ne împăcăm trecutul prin pocăință, să ne sfințim prezentul prin rugăciune, să ne păstrăm conștiința prin statornicie și să transformăm viața noastră într-un dar pentru ceilalți.
Nu spune despre nimeni: „Nu se mai schimbă” Există însă un cuvânt pe care Sfântul Moise îl lasă în mod special familiilor noastre.
Uneori ajungem să punem etichete chiar oamenilor pe care îi iubim:
„Așa este el”, „Nu se va schimba niciodată”, „Degeaba îi vorbesc”, „Nu mai am nicio speranță.”
Dar dacă cineva ar fi spus același lucru despre Moise în vremea când era tâlhar?
Ce puțin știm noi despre lucrarea ascunsă a lui Dumnezeu într-o inimă! Poate un copil pentru care plânge o mamă astăzi se va întoarce peste ani. Poate omul care acum nu vrea să audă despre Dumnezeu Îl va căuta într-o zi cu lacrimi. Poate cel pe care îl vedem căzut poartă deja în inimă începutul unei pocăințe pe care numai Dumnezeu o vede. De aceea, nu renunța ușor la oameni. Roagă-te, iubește.
Pune limite acolo unde trebuie, dar nu transforma niciodată păcatul unui om într-o sentință asupra întregii sale vieți.
Cât timp omul trăiește, Dumnezeu încă lucrează.
Poate astăzi porți un trecut de care îți este rușine. Sfântul Moise îți spune: „Pocăiește-te. Trecutul tău nu este mai mare decât mila lui Dumnezeu”, Poate sufletul tău este obosit de zgomot, griji și gânduri. Sfântul Iosif îți spune: „Întoarce-te în inimă. Cheamă Numele lui Iisus.” Poate ești pus înaintea unui compromis. Sfânta Suzana îți spune: „Nu vinde pacea conștiinței pentru ceva ce va trece.” Poate ai primit un dar, o pricepere, o posibilitate de a ajuta.
Sfântul Diomid îți spune: „Fă din darul tău o binecuvântare pentru altcineva.” Nu ni se cere tuturor să facem lucruri extraordinare, dar tuturor ni se cere să începem.
Să spunem astăzi o rugăciune cu mai multă atenție, să nu judecăm omul despre care tocmai voiam să vorbim, să cerem iertare, să facem un bine fără să știe nimeni, să punem telefonul deoparte câteva minute și să stăm înaintea lui Dumnezeu, să ne întoarcem după o cădere. Poate că cea mai importantă rugăciune a acestei zile este foarte scurtă: „Doamne, nu mă lăsa să rămân ceea ce sunt. Fă-mă ceea ce Tu știi că pot deveni.”
Pentru că sfințenia nu începe atunci când omul nu mai are un trecut. Sfințenia începe atunci când nu mai lasă trecutul să-i hotărască viitorul și Îi dă lui Dumnezeu voie să-l schimbe.
Pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Moise Etiopianul, ale Sfântului Cuvios Iosif Isihastul, ale Sfintei Mucenițe Suzana și ale Sfântului Mucenic Diomid, Hristoase Dumnezeul nostru, nu ne lăsa să deznădăjduim nici de noi înșine, nici de cei pe care îi iubim. Dăruiește-ne pocăința Sfântului Moise, rugăciunea și dorul de liniște ale Sfântului Iosif, curajul și curăția Sfintei Suzana și dragostea slujitoare a Sfântului Diomid. Ridică-i pe cei căzuți, întoarce-i pe cei rătăciți, vindecă-i pe cei bolnavi, întărește-i pe cei care luptă cu patimile, mângâie-i pe părinții care plâng pentru copiii lor și adu pace în familiile încercate. Învață-ne să nu judecăm, să nu renunțăm la rugăciune și să nu spunem niciodată despre un suflet că este pierdut, căci mila Ta poate face din tâlhar cuvios, din păcătos om al pocăinței și dintr-o inimă risipită locaș al harului Tău. Adună-ne mintea din zgomotul lumii, așază Numele Tău în inimile noastre și călăuzește-ne, prin pocăință, rugăciune și iubire, spre pacea Împărăției Tale. Amin!