SFÂNTUL CUVIOS MĂRTURISITOR SOFIAN DE LA ANTIM, SFÂNTA MARE MUCENIȚĂ EUFIMIA, SFÂNTA MUCENIȚĂ LUDMILA ȘI SFÂNTA MUCENIȚĂ MELETINA

Îl avem înainte pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, trecut prin temnițele comuniste, dar rămas un om al blândeții; pe Sfânta Mare Muceniță Eufimia, care a preferat să piardă totul decât să-L piardă pe Hristos; pe Sfânta Ludmila, bunica ce a sădit credința atât de adânc în sufletul nepotului ei, Sfântul Venceslav, încât sămânța a rodit peste generații; și pe Sfânta Meletina, a cărei mărturisire a avut puterea de a-i apropia și pe alții de Dumnezeu.

Viețile lor ne lasă o întrebare pe care merită să o purtăm întreaga zi: „Când viața mă rănește, ce fel de om ies din acea rană?”

Pentru că nu putem hotărî tot ceea ce ni se întâmplă. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, putem hotărî să nu lăsăm durerea să ne transforme în ceea ce nu vrem să devenim.

Sfântul Sofian s-a născut în anul 1912, în Basarabia, și a intrat de tânăr în viața monahală. Dumnezeu îi dăruise o sensibilitate aparte pentru frumusețe: a studiat arta și teologia, a devenit pictor bisericesc, dar mai ales monah și preot. La Mănăstirea Antim din București avea să se apropie de mișcarea duhovnicească a Rugului Aprins, în centrul căreia se afla redescoperirea rugăciunii inimii.

Era o vreme în care lumea din jur spunea, într-un fel sau altul: Dumnezeu trebuie scos din viața omului.

Iar acești oameni răspundeau nu prin zgomot, ci prin rugăciune.

Regimul comunist putea supraveghea întâlniri, putea închide mănăstiri, putea aresta oameni.

Dar exista un loc la care nu putea ajunge decât dacă omul însuși îi deschidea ușa: inima.

În anul 1958, Părintele Sofian a fost arestat în lotul Rugului Aprins și condamnat la ani grei de detenție și muncă silnică. A cunoscut celula, umilința, foamea, nesiguranța și încercarea de a zdrobi sufletește omul.

A fost eliberat în 1964, dar poate partea cea mai impresionantă a vieții lui începe tocmai aici.

Sfântul Sofian nu s-a întors între oameni predicând ura împotriva celor care îl chinuiseră. Cei care l-au cunoscut mai târziu au întâlnit un duhovnic blând, liniștit, atent la durerea omului.

A trecut prin închisoare, dar nu a lăsat închisoarea să intre în el. Aceasta este una dintre cele mai mari biruințe pe care le poate câștiga un om.

Pentru că poți ieși dintr-o celulă și să rămâi prizonier zeci de ani dacă porți în tine ura, dorința de răzbunare și conversația nesfârșită cu cel care te-a rănit.

Sfântul Sofian ne arată o libertate mai adâncă: să nu-i dai omului care ți-a făcut rău puterea de a hotărî cine vei deveni după răul pe care ți l-a făcut.

Poate că și noi purtăm o închisoare, nu avem gratii, nu avem gardieni și totuși putem trăi închiși. Într-o nedreptate petrecută acum zece ani, într-o trădare, într-un cuvânt spus de cineva și repetat în mintea noastră de sute de ori.

În întrebarea: „De ce mi-a făcut asta?” Uneori omul care ne-a rănit nici nu se mai gândește la ceea ce s-a întâmplat, dar noi continuăm să-i oferim zilnic o cameră în sufletul nostru.

Iertarea nu înseamnă să spunem că răul a fost bine. Nu înseamnă să ne întoarcem într-o situație abuzivă și nici să renunțăm la adevăr sau dreptate.

Înseamnă să spunem: „Nu voi lăsa răul pe care l-ai făcut să continue să trăiască în mine.”

Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase rugăciuni pe care le putem învăța de la Sfântul Sofian: „Doamne, vindecă în mine ceea ce eu nu mai pot schimba în trecut.”

Cu multe veacuri înainte, în Calcedon, o tânără creștină numită Eufimia era pusă înaintea unei alte forme de încercare.

În timpul persecuțiilor împăratului Dioclețian, creștinilor li se cerea să participe la cultul păgân. Eufimia a refuzat.

Avea înainte o cale simplă, un compromis și putea continua să trăiască, un gest, o aparentă renunțare. Poate că oamenii i-ar fi spus: „Dumnezeu știe ce ai în inimă. Fă ceea ce îți cer și scapă.”

Dar Eufimia înțelesese că există momente în care compromisul exterior începe să distrugă omul interior. A rămas credincioasă, au urmat chinurile și, în cele din urmă, mucenicia.

Noi privim asemenea vieți de la aproape două mii de ani distanță și există riscul să credem că mucenicii nu simțeau frică.

Dar curajul nu înseamnă să nu simți frică, curajul înseamnă să știi ce este mai important decât frica ta.

Pentru Eufimia, răspunsul era Hristos. Ce nu ai vinde pentru nimic?

Poate că aceasta este întrebarea pe care Eufimia ne-o lasă. Ce există în viața mea pe care nu l-aș vinde pentru niciun avantaj?

Adevărul? Conștiința? Credința? Demnitatea unui om? Astăzi compromisul nu vine întotdeauna cu amenințarea morții.

De multe ori îl îndepărtăm de Dumnezeu prin multe compromisuri mici pe care am încetat să le mai numim compromisuri.

Eufimia ne amintește: nu întreba numai cât vei câștiga dintr-o alegere.

Întreabă și: „Ce devin dacă fac aceasta?” O muceniță care a continuat să mărturisească

Peste mai bine de un veac, numele Sfintei Eufimia avea să fie legat de un alt moment important al istoriei Bisericii.

În anul 451, la Calcedon, s-a întrunit Sinodul al IV-lea Ecumenic, în contextul marilor dispute despre persoana Mântuitorului. Biserica a mărturisit că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, o singură Persoană în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire și fără despărțire.

Tradiția Bisericii păstrează minunea legată de moaștele Sfintei Eufimia și de mărturisirea credinței ortodoxe.

Este frumos să ne gândim: Eufimia nu fusese mare dascăl al unei școli teologice. Predica ei fusese propria viață și uneori o viață credincioasă explică Evanghelia mai puternic decât o mie de cuvinte.

Sfânta Ludmila ne duce în Boemia secolelor IX–X, într-o lume aflată încă la începutul încreștinării.

Împreună cu soțul său, prințul Bořivoj, a primit credința creștină și a sprijinit răspândirea ei în popor.

Dar poate cea mai frumoasă parte a moștenirii sale nu se află într-un palat. Se află lângă un copil.

Ludmila a avut un rol important în creșterea nepotului său, Venceslav, cel care avea să devină el însuși sfânt și unul dintre marile chipuri creștine ale poporului ceh. O bunică îi vorbea unui copil despre Dumnezeu. Probabil nimeni nu vedea atunci istorie în acele momente.

Și totuși Dumnezeu vedea. Pentru că uneori lucrurile care schimbă lumea nu se petrec în piețe sau în palate.

Se petrec lângă patul unui copil, când o bunică îl învață să-și facă semnul Crucii.

Ce își vor aminti copiii despre credința noastră? Noi vrem să le lăsăm copiilor multe. Educație, siguranță, o casă, poate bani, poate posibilități pe care noi nu le-am avut.

Toate acestea pot fi bune, dar Ludmila ne pune înainte o întrebare mai adâncă: „Le lăsăm și un drum spre Dumnezeu?”

Copiii nu învață credința numai din ceea ce le spunem. O învață privind. Dacă ne văd rugându-ne numai când avem necazuri, vor înțelege ceva.

Dacă ne văd mergând la biserică, dar vorbind fără milă despre oameni, vor înțelege altceva.

Dacă ne aud spunând „trebuie să ierți”, dar văd că noi purtăm aceeași supărare ani întregi, vor observa.

Dar dacă văd un tată care spune sincer „am greșit, iartă-mă”, o mamă care se roagă pentru omul care a rănit-o sau bunici care îi pomenesc în fiecare seară înaintea icoanei, acele imagini pot rămâne într-un copil o viață întreagă.

Poate cea mai mare moștenire pe care o putem lăsa nu este: „Ți-am pregătit totul.” Ci: „Ți-am arătat unde să mergi când eu nu voi mai putea pregăti nimic pentru tine.”

Sfânta Meletina a trăit în secolul al II-lea și este legată de cetatea Marcianopolis din Tracia.

Tradiția hagiografică vorbește despre curajul cu care L-a mărturisit pe Hristos într-un mediu păgân și despre oameni care s-au apropiat de credință prin mărturia ei. În cele din urmă, refuzul de a renunța la Hristos i-a adus moartea martirică.

Poate că viața ei ne învață ceva ce uităm ușor. Nu îi apropiem pe oameni de Dumnezeu numai spunându-le:

„Trebuie să crezi.” Uneori îi apropiem făcându-i să se întrebe: „Ce are omul acesta în suflet de poate trăi așa?”

Când un creștin este nedreptățit și nu răspunde cu aceeași monedă. Când poate să spună „am greșit”. Când își păstrează cinstea chiar dacă pierde. Când rămâne lângă un om bolnav pe care ceilalți l-au uitat. Când nu participă la bârfă. Când în mijlocul unei încercări nu spune că nu doare, dar continuă să spere.

Atunci Evanghelia începe să devină vizibilă. Poate că cineva nu va deschide o carte de teologie.

Dar va citi felul în care trăim noi. Patru sfinți și patru locuri în care credința a fost încercată

Iubiților, priviți cât de frumos îi așază Biserica împreună. Sofian este încercat în închisoare. Eufimia, în fața persecutorilor. Ludmila, în mijlocul tensiunilor unei familii și ale unei țări aflate în schimbare. Meletina, într-o societate care nu împărtășea credința ei. Locurile sunt diferite. Încercarea este aceeași: „Vei lăsa ceea ce se întâmplă în jurul tău să hotărască ceea ce se întâmplă înăuntrul tău?”

Sfântul Sofian răspunde: „Îmi puteți lua libertatea, dar nu vreau să vă dau inima mea.”

Eufimia: „Îmi puteți lua viața, dar nu credința.” Ludmila: „Chiar dacă lumea din jur se schimbă, voi semăna credința în generația care vine.” Meletina: „Chiar dacă sunt împotrivită, nu voi ascunde lumina pe care am primit-o.”

Și atunci înțelegem că sfințenia nu înseamnă să trăiești într-o lume fără rău.

Înseamnă să nu lași răul lumii să se mute în tine. Poate aceasta este lupta noastră

Nouă poate nu ni se cere mucenicie, dar ni se cere ceva în fiecare zi.

Să nu devenim reci pentru că cineva a fost rece cu noi. Să nu devenim mincinoși pentru că „așa fac toți”. Să nu devenim răzbunători pentru că am fost răniți. Să nu renunțăm la rugăciune pentru că răspunsul întârzie. Să nu punem eticheta „fără speranță” pe copilul care s-a îndepărtat.

Să nu transformăm credința într-o lecție pe care o predicăm altora și pe care noi nu o mai trăim. Pentru că există o victorie pe care nimeni nu o vede, dar pe care Dumnezeu o cunoaște: să treci printr-o lume care te poate răni și să ajungi la capăt fără să-ți pierzi capacitatea de a iubi.

Astăzi, Sfântul Sofian ne spune: „Nu lăsa rana să devină identitatea ta.” Sfânta Eufimia: „Nu vinde ceea ce este veșnic pentru ceea ce te salvează numai pentru moment.” Sfânta Ludmila: „Trăiește credința astfel încât cei care vin după tine să aibă de unde să o învețe.” Sfânta Meletina: „Fă-L pe Hristos vizibil prin felul în care trăiești.” Poate că nu putem schimba lumea astăzi, dar putem opri o ceartă.

Putem cere iertare, putem suna un om singur, putem spune o rugăciune împreună cu copilul nostru, putem refuza o nedreptate, putem înceta să mai hrănim o supărare, putem face un bine pe care nu-l va afla nimeni și poate, înainte de culcare, să nu ne întrebăm numai: „Ce mi s-a întâmplat astăzi?” Ci mai ales: „Ce a făcut cu inima mea ceea ce mi s-a întâmplat?”

Pentru că nu toate biruințele înseamnă să ieși nevătămat din luptă. Uneori cea mai mare biruință este să ieși rănit, dar fără ură.

Să pierzi ceva, dar să nu-ți pierzi credința, să fii nedreptățit, dar să nu devii nedrept.

Să plângi, dar să nu deznădăjduiești. Să nu înțelegi de ce Dumnezeu a îngăduit un lucru și totuși să poți spune: „Doamne, nu înțeleg încă, dar nu vreau să mă despart de Tine.”

Aceasta au făcut sfinții de astăzi și poate că aceasta este sfințenia de care avem nevoie și noi: nu o viață în care nimic nu ne rănește, ci o inimă pe care rana nu reușește să o despartă de Dumnezeu.

Pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, ale Sfintei Mari Mucenițe Eufimia, ale Sfintei Mucenițe Ludmila și ale Sfintei Mucenițe Meletina, Hristoase Dumnezeul nostru, păzește în noi ceea ce lumea nu ne poate lua decât dacă noi îi dăm: credința, pacea, nădejdea și iubirea. Vindecă rănile pe care le purtăm în taină și nu lăsa nedreptățile trecutului să ne țină sufletul închis. Dă-ne puterea Sfântului Sofian de a trece prin încercare fără ură, statornicia Sfintei Eufimia de a nu schimba adevărul pentru siguranță, credința Sfintei Ludmila de a-L sădi pe Hristos în inimile celor care vin după noi și curajul Sfintei Meletina de a mărturisi prin viață ceea ce credem cu buzele. Binecuvântează familiile noastre, păzește copiii și tinerii, întărește părinții și bunicii care se roagă pentru cei dragi, mângâie pe cei bolnavi și singuri și ridică pe cei care cred că nu mai pot continua. Iar când nu putem schimba ceea ce ni se întâmplă, schimbă-ne Tu inima, Doamne, ca să trecem prin toate fără să devenim mai reci, mai aspri sau mai departe de Tine, ci mai smeriți, mai curați și mai iubitori. Și fă ca, la sfârșitul fiecărei încercări, să putem spune nu că am înțeles totul, ci că, prin harul Tău, am rămas cu Tine. Amin!