Iubiților, astăzi Biserica ne așază înainte trei vieți în care harul lui Dumnezeu a biruit încercări foarte diferite: prigoana unui regim ateu, durerile și schimbările vieții de familie și nevoința smerită, ascunsă în liniștea mănăstirii.
Îl cinstim pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia, părintele care a rămas neclintit în mijlocul războiului, al temniței și al prigoanei; pe Sfânta Cuvioasă Teodora din Tesalonic, soție, mamă, văduvă și apoi monahie, care a sfințit fiecare etapă a vieții prin ascultare; și pe Sfântul Cuvios Faust, tânărul care a părăsit slava lumii împreună cu tatăl său și a ales comoara cea nevăzută a Împărăției.
Sfântul Iraclie s-a născut la 11 mai 1893, în localitatea Pojorâta din Bucovina, primind la Botez numele Ioan. A fost cel mai mare dintre cei opt copii ai familiei lui Ignat și Elisabeta Flocea, oameni simpli și credincioși, care au sădit în sufletul copiilor dragostea pentru Dumnezeu.
Încă din anii copilăriei, Ioan a fost atras de viața monahală. Dorul lui după mănăstire era atât de puternic, încât a încercat să rămână într-un așezământ monahal, însă starețul l-a trimis înapoi la părinții săi, socotind că nu venise încă vremea. Chemarea nu s-a stins, ci a rămas ascunsă în inima lui, asemenea unei candele care aștepta ceasul rânduit de Dumnezeu.
Izbucnirea Primului Război Mondial l-a dus pe front. Acolo a cunoscut frica, rănile și apropierea morții. A fost rănit la mână și apoi la picior, dar Dumnezeu l-a păzit. În mijlocul acelor primejdii, înaintea unei icoane a Sfântului Nicolae, a făgăduit că, dacă se va întoarce viu, își va închina viața slujirii lui Dumnezeu.
După război, nu și-a uitat făgăduința. În anul 1917 a intrat în obștea Mănăstirii Hârbovăț din Basarabia, iar în anul 1920 a fost tuns în monahism, primind numele Iraclie. Mai târziu a fost hirotonit ierodiacon și apoi ieromonah, devenind slujitor al Sfântului Altar și părinte al celor care îi cereau rugăciunea și povățuirea.
Era un monah învățat, cu darul cuvântului, dar fără mândria cărturarului. Cunoștea mai multe limbi, traducea scrieri folositoare sufletului și se străduia ca învățătura să nu rămână doar în cărți, ci să ajungă în inimile oamenilor. A însoțit prin sate icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Hârbovăț, predicând, spovedind și întărind poporul într-o vreme plină de nesiguranță.
Cei care îl întâlneau vedeau în el un părinte blând, milostiv și primitor. Îi ajuta pe săraci, îi sprijinea pe preoții aflați în lipsuri și îi îndruma pe tinerii care se pregăteau pentru slujirea Bisericii. Nu privea dregătoriile bisericești ca pe niște trepte de cinste, ci ca pe poveri pe care trebuia să le poarte cu dragoste.
În anii ocupației sovietice, când asupra Bisericii s-a abătut o prigoană cumplită, Sfântul Iraclie nu și-a părăsit chemarea. A sprijinit mănăstirile, monahii și preoții persecutați, împărțind din puținul său hrană și bani celor aflați în primejdie.
La 3 septembrie 1945 a fost arestat și condamnat la opt ani de muncă silnică în lagărele sovietice. Acolo a cunoscut frigul, foamea, umilința și munca istovitoare. Dar temnița nu l-a făcut mai puțin preot. Dimpotrivă, între zidurile lagărului a devenit pentru ceilalți deținuți părinte, mărturisitor și izvor de nădejde.
Se ruga în taină, îi întărea pe cei zdrobiți sufletește și îi îndemna să nu-și piardă credința. Regimul îi putea lua libertatea trupului, dar nu-i putea înlănțui sufletul. Într-un loc zidit pentru a distruge omul, el a păstrat vie demnitatea de fiu al lui Dumnezeu.
După eliberare, în anul 1953, s-a întors în Basarabia slăbit trupește, dar nebiruit sufletește. A viețuit la Mănăstirea Țigănești și apoi la Noul Neamț, până la închiderea așezămintelor de către autoritățile ateiste. Ultimii ani i-a petrecut în apropierea Mănăstirii Noul Neamț, continuând să povățuiască în taină sufletele care îl căutau.
S-a mutat la Domnul la 3 august 1964. Mai târziu, moaștele sale au fost descoperite și așezate spre cinstire, iar credincioșii au văzut în el un mare ocrotitor al celor prigoniți, întemnițați și nedreptățiți pentru credință.
Sfântul Iraclie ne arată că mărturisirea lui Hristos nu se face numai într-o singură clipă de eroism, ci și prin ani întregi de răbdare, iertare și statornicie. El a fost rănit, închis și alungat, dar nu a îngăduit suferinței să-i transforme inima într-una aspră.
Sfânta Teodora s-a născut în insula Eghina, din părinți credincioși, Antonie și Hrisanta. A crescut într-o perioadă în care Biserica era tulburată de prigoana împotriva sfintelor icoane, însă familia sa a rămas statornică în credința ortodoxă.
Ajunsă la vârsta potrivită, Teodora s-a căsătorit și a primit darul unei fiice. Nu a trăit într-o lume lipsită de încercări. Din pricina năvălirilor și a nesiguranței, familia ei a fost nevoită să părăsească locurile natale și să se așeze la Tesalonic.
Acolo și-a crescut copila în credință și a încredințat-o unei mănăstiri, pentru a-I sluji lui Hristos. După moartea soțului, Teodora a înțeles că Dumnezeu o cheamă la o nouă etapă a vieții. A intrat în aceeași mănăstire în care viețuia fiica sa și a îmbrăcat haina monahală.
Cea care fusese soție și mamă a devenit soră în obște. Nu a cerut privilegii, nu a dorit să fie cinstită pentru vârsta sau experiența ei și nici pentru faptul că fiica sa se afla deja acolo. A primit ascultările mănăstirii cu smerenie și s-a supus rânduielii ca o începătoare.
În rugăciune, post și muncă și-a curățit inima de voia proprie. Nu căuta să se impună, ci să facă loc celorlalți. Nu dorea să fie slujită, ci să slujească. Nu voia să fie remarcată, ci să fie cunoscută numai de Dumnezeu.
Ascultarea sa a fost atât de adâncă, încât s-a descoperit în chip minunat și după mutarea ei la Domnul. Când egumena mănăstirii a adormit și urma să fie așezată lângă trupul Cuvioasei Teodora, cei prezenți au văzut cum trupul sfintei s-a mișcat, făcând loc povățuitoarei sale, ca și cum ascultarea vieții continua și dincolo de moarte.
Dumnezeu a preaslăvit-o și prin sfintele sale moaște, din care a izvorât mir bine mirositor și tămăduitor. Mulți bolnavi și oameni apăsați de suferințe au primit ajutor, iar mormântul ei a devenit loc de rugăciune și mângâiere.
Viața Sfintei Teodora ne arată că niciuna dintre stările prin care trece omul nu este în afara chemării la sfințenie. A fost fiică, soție, mamă, văduvă și monahie. Nu a disprețuit nicio etapă și nu a socotit că viața ei începe abia în mănăstire. A primit fiecare vreme ca pe un loc în care putea împlini voia lui Dumnezeu.
Ea ne mai învață că smerenia adevărată înseamnă să facem loc celuilalt: în casa noastră, în cuvintele noastre, în planurile noastre și în propria inimă.
Sfântul Cuvios Faust a fost fiul Sfântului Dalmat, un ostaș care slujise în vremea împăratului Teodosie cel Mare. Deși tatăl său cunoscuse viața militară, cinstea și răspunderile lumești, a înțeles că adevărata biruință nu este asupra altor oameni, ci asupra propriilor patimi.
Dalmat a părăsit viața lumii și a intrat în mănăstirea Cuviosului Isaachie, aflată lângă Constantinopol. Fiul său, Faust, i-a urmat nu din constrângere, ci din aceeași dorință de a-L sluji pe Dumnezeu.
Astfel, legătura dintre tată și fiu s-a adâncit în viața monahală. Dalmat nu i-a lăsat fiului său doar un nume ori o moștenire pământească, ci pilda pocăinței, a rugăciunii și a lepădării de sine. Iar Faust a primit această moștenire nu ca pe o povară, ci ca pe un dar.
În mănăstire, Sfântul Faust a înaintat prin ascultare, înfrânare și rugăciune. Nu a căutat să fie cinstit pentru că era fiul unui mare nevoitor și nu s-a folosit de apropierea tatălui său pentru a primi un loc mai înalt. A ales calea smerită și a străbătut cu râvnă treptele vieții monahale.
Despre el s-au păstrat puține întâmplări, dar această tăcere se potrivește vieții sale. Unele flori cresc în locuri văzute de mulțime, iar altele în ascuns, cunoscute numai de Dumnezeu. Sfântul Faust face parte dintre acei cuvioși care nu au lăsat în urmă istorii zgomotoase, ci o viață de credincioșie.
Și-a sfințit zilele prin rugăciuni pe care nimeni nu le-a numărat, prin ascultări pe care istoria nu le-a consemnat și prin lupte lăuntrice cunoscute numai de Dumnezeu. Tocmai de aceea, el ne este atât de apropiat: ne arată că omul poate ajunge sfânt și prin lucrurile mici făcute cu iubire, fără să fie lăudat, văzut sau cunoscut.
Sfântul Faust ne amintește că o familie se poate sfinți atunci când membrii ei nu se împing unii pe alții spre slava lumii, ci se ajută să meargă către Dumnezeu.
Iubiților, Sfântul Iraclie ne învață să rămânem oameni ai lui Dumnezeu chiar și atunci când suntem nedreptățiți. El nu a ieșit din temniță cu inima plină de ură, ci cu aceeași dorință de a sluji și de a mângâia.
Sfânta Teodora ne arată că viața nu se împarte în vremuri folositoare și vremuri pierdute. Dumnezeu poate lucra prin bucuriile familiei, prin durerea văduviei, prin despărțiri și prin ascultările smerite ale fiecărei zile.
Sfântul Faust ne amintește că Dumnezeu vede ceea ce lumea nu observă. O rugăciune spusă în taină, o ascultare împlinită fără cârtire, o iertare și o biruință asupra unui gând rău pot avea înaintea Lui mai multă valoare decât faptele lăudate de oameni.
Cei trei sfinți ne vorbesc despre trei mari lucrări ale sufletului: statornicia în încercare, smerenia care face loc aproapelui și credincioșia în lucrurile ascunse.
Pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia, ale Sfintei Cuvioase Teodora din Tesalonic și ale Sfântului Cuvios Faust, Hristoase Dumnezeul nostru, întărește-ne în vremea încercărilor, păzește-ne inimile de ură și de deznădejde și dăruiește-ne smerenie, ascultare și statornicie. Ajută-ne să facem loc aproapelui în inimile noastre, să împlinim cu dragoste lucrarea încredințată nouă și să rămânem ai Tăi în toate zilele vieții noastre. Amin!
