Iubiților, astăzi Biserica ne pune înainte trei mari luminători ai vieții duhovnicești: doi sfinți ai neamului nostru, crescuți în liniștea binecuvântată a Mănăstirii Râmeț, și unul dintre cei mai mari părinți ai pustiei Egiptului. Îi cinstim pe Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț, pe Sfânta Cuvioasă Filotimia de la Râmeț și pe Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare. Viețile lor ne arată că adevărata sfințenie nu se dobândește prin fapte spectaculoase, ci prin iubirea neîncetată față de Dumnezeu, prin smerenie, rugăciune și slujirea aproapelui.
Mai întâi îl pomenim pe Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț, unul dintre noii sfinți ai Bisericii Ortodoxe Române, canonizat în anul 2025.
Încă din tinerețe a simțit chemarea lui Dumnezeu și a ales să lase în urmă grijile și desfătările lumii pentru a îmbrățișa viața monahală. La Mănăstirea Râmeț a găsit locul în care avea să-și sfințească sufletul prin rugăciune, ascultare și jertfă.
Era un monah de o smerenie rară. Nu căuta niciodată locurile de cinste și fugea de orice laudă, socotindu-se mai prejos decât toți. Ascultările cele mai grele le primea cu bucurie, spunând că omul Îl întâlnește pe Hristos tocmai atunci când își taie voia proprie.
A primit numele de „cel Milostiv” pentru că făcuse din milostenie însăși respirația vieții sale. Oricine îi bătea la ușă pleca mângâiat. Dacă vedea un om flămând, îi dădea hrana sa; dacă întâlnea un sărac, îi oferea ceea ce avea; dacă cineva era apăsat de necazuri, îl asculta cu răbdare și se ruga pentru el până târziu în noapte.
Nu făcea milostenie doar din prisos, ci adesea din puținul lui. Pentru el, fiecare om era chipul lui Hristos, iar slujirea aproapelui era o continuare a rugăciunii.
Își petrecea nopțile în priveghere și Psaltirea nu-i lipsea niciodată din mâini. De multe ori era găsit rugându-se în taină, cu lacrimi pentru întreaga lume. Cei care l-au cunoscut mărturiseau că simpla lui prezență aducea pace și că vorbele lui puține aveau puterea de a ridica sufletele din deznădejde.
Bolile și neputințele bătrâneții le-a primit fără cârtire, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. După mutarea sa la Domnul, mulți credincioși au mărturisit că au primit ajutor prin rugăciunile lui, iar Biserica a recunoscut oficial sfințenia vieții sale.
Tot astăzi o cinstim pe Sfânta Cuvioasă Filotimia de la Râmeț, una dintre cele mai frumoase flori ale monahismului românesc.
Și ea a ales de foarte tânără viața călugărească, dorind să-I dăruiască lui Dumnezeu întreaga existență. În obștea Mănăstirii Râmeț s-a făcut cunoscută prin tăcerea ei binecuvântată, prin ascultarea desăvârșită și prin dragostea cu care îi slujea pe toți.
Nu se plângea niciodată de osteneală și nu căuta odihna trupului. Pentru ea, fiecare ascultare era o întâlnire cu Hristos. Muncea cu mâinile, dar inima îi rămânea necontenit în rugăciune.
Avea o mare evlavie față de Maica Domnului și își începea și își sfârșea fiecare zi cu rugăciune. Psaltirea îi era hrană sufletească, iar lacrimile pocăinței îi însoțeau adesea privegherile.
A purtat cu răbdare suferințele și bolile, fără să se tulbure, spunând că omul nu poate înțelege Crucea lui Hristos dacă nu învață mai întâi să-și poarte propria cruce cu nădejde.
Pentru surorile din mănăstire era mamă duhovnicească, iar pentru credincioșii care veneau la Râmeț era chip al blândeții și al păcii. Mulți plecau de la ea cu sufletul ușurat, simțind că Dumnezeu le-a vorbit prin smerenia ei.
Canonizarea sa ne arată că Dumnezeu nu încetează să ridice sfinți și în zilele noastre și că sfințenia se naște din fidelitatea față de lucrurile mici, din ascultare și din dragostea jertfelnică.
Tot astăzi îl pomenim pe Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare, unul dintre cei mai străluciți părinți ai pustiei egiptene și urmaș al Sfântului Antonie cel Mare.
După trecerea la Domnul a marelui Antonie, Sisoe s-a retras în muntele unde nevoise acesta, dorind să-i urmeze viața. Zeci de ani a trăit în post aspru, priveghere și rugăciune neîncetată, luptând împotriva patimilor și dobândind o smerenie atât de adâncă, încât se socotea mai păcătos decât toți oamenii.
Dumnezeu l-a împodobit cu darul facerii de minuni, al înainte-vederii și al vindecării bolnavilor. Cu toate acestea, el fugea de slavă și îi învăța pe ucenici că cea mai mare minune este schimbarea inimii omului.
Între cuvintele sale a rămas vestit îndemnul: „Oriunde te vei afla, să nu te socotești mai bun decât aproapele tău și vei afla odihnă.”
La sfârșitul vieții, când ucenicii au văzut chipul lui strălucind de lumină și l-au auzit vorbind cu îngerii și cu sfinții veniți să-i primească sufletul, au crezut că a ajuns la măsura desăvârșirii. Dar Sfântul Sisoe le-a răspuns cu o smerenie care a uimit cerul și pământul: „Nu știu dacă am pus început pocăinței.”
Acest cuvânt a rămas una dintre cele mai adânci lecții despre adevărata sfințenie. Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai mic și mai nevrednic.
Iubiților, Sfântul Dometie ne învață că mâinile care dăruiesc sunt mai bogate decât cele care adună.
Sfânta Filotimia ne învață că ascultarea făcută cu dragoste devine rugăciune.
Sfântul Sisoe ne învață că smerenia este cununa tuturor virtuților și că pocăința nu se sfârșește niciodată.
Într-o lume care caută succesul, sfinții de astăzi ne arată că adevărata măreție este să iubești fără interes, să slujești fără să aștepți răsplată și să trăiești cu inima lipită de Dumnezeu. Ei ne încredințează că omul nu devine sfânt prin puterile sale, ci prin harul lui Dumnezeu primit într-o inimă smerită și ascultătoare.
Pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț, ale Sfintei Cuvioase Filotimia de la Râmeț și ale Sfântului Cuvios Sisoe cel Mare, Hristoase Dumnezeul nostru, dăruiește-ne inimă milostivă, smerenie adevărată, răbdare în încercări și dragoste neclintită față de Tine, ca împreună cu toți sfinții să dobândim bucuria Împărăției Tale celei veșnice. Amin!
