Iubiților, astăzi prăznuim unul dintre cele mai înălțătoare și mai pline de lumină momente din întreaga istorie a mântuirii: Schimbarea la Față a Domnului. Este sărbătoarea în care cerul se deschide înaintea oamenilor, iar Hristos le descoperă ucenicilor, pentru o clipă, slava dumnezeirii Sale. Nu este doar amintirea unei minuni petrecute odinioară pe Muntele Tabor, ci descoperirea adevăratei identități a Mântuitorului și, în același timp, descoperirea chemării fiecăruia dintre noi.
Domnul nu Se schimbă la Față pentru că ar deveni altceva decât era. El este Dumnezeu adevărat din veșnicie. Se schimbă însă privirea ucenicilor, cărora li se îngăduie să vadă, atât cât puteau purta, lumina dumnezeiască ascunsă sub smerenia firii omenești. Taborul devine astfel o fereastră deschisă către Împărăția Cerurilor și o pregătire pentru drama Crucii care urma să vină.
După ce le vestise ucenicilor că va merge la Ierusalim pentru a pătimi, a fi răstignit și a învia a treia zi, Domnul îi ia cu Sine pe Petru, Iacov și Ioan și îi urcă pe Muntele Taborului.
Nu îi duce acolo pentru a le arăta o minune spectaculoasă și nici pentru a le întări curiozitatea. Îi urcă pe munte pentru a le întări credința.
Știa că peste puțin timp aveau să-L vadă prins, batjocorit, biciuit și răstignit. Ochii lor aveau să privească un Om plin de răni, încununat cu spini și pironit pe Cruce. Dacă nu ar fi văzut mai întâi slava Sa dumnezeiască, Crucea ar fi putut deveni pentru ei pricină de sminteală.
De aceea, înainte de Golgota, Hristos le arată Taborul. Înainte de întunericul Pătimirii, le descoperă lumina Dumnezeirii, înainte de Cruce, le descoperă slava.
Astfel, când Îl vor vedea răstignit, să înțeleagă că Cel care pătimește nu este un om neputincios, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care Se jertfește de bunăvoie pentru mântuirea lumii.
În timp ce Domnul Se ruga, chipul Lui a început să strălucească asemenea soarelui, iar hainele Sale s-au făcut albe ca lumina.
Nu era o lumină asemenea celei pe care o vedem cu ochii trupești.
Era lumina necreată, lumina dumnezeiască, lumina Împărăției lui Dumnezeu. Aceeași lumină pe care au văzut-o prorocii în vedeniile lor.
Aceeași lumină pe care au gustat-o sfinții prin rugăciune și curăția inimii.
Aceeași lumină în care vor străluci drepții în veacul ce va să vină.
Hristos nu primește această lumină din afară, El Însuși este izvorul ei.
Pentru o clipă, firea Sa omenească lasă să se vadă slava Dumnezeirii pe care o avea din veci împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.
Alături de Domnul apar doi dintre cei mai mari oameni ai Vechiului Testament: Moise și Ilie. Nu sunt aleși întâmplător. Moise este dătătorul Legii. Ilie este cel mai mare dintre proroci.
Prin prezența lor, Legea și Prorocii mărturisesc că Hristos este Mesia cel așteptat.
Moise, care odinioară văzuse doar o umbră a slavei lui Dumnezeu pe Muntele Sinai, stă acum înaintea Fiului lui Dumnezeu.
Ilie, care Îl întâlnise pe Domnul în adierea blândă de pe Horeb, Îl vede acum strălucind în lumina dumnezeiască.
Și despre ce vorbesc? Nu despre minuni, nu despre slava Taborului, ci despre Crucea pe care Hristos urma să o primească la Ierusalim.
Este una dintre cele mai adânci învățături ale praznicului.
În clipa celei mai mari slave, Domnul vorbește despre cea mai mare smerenie. Ne arată că adevărata slavă nu există fără jertfă.
Copleșit de frumusețea acelei clipe, Sfântul Apostol Petru exclamă:
„Doamne, bine este nouă să fim aici!” Și cine nu ar fi spus același lucru? În fața luminii dumnezeiești, toate grijile lumii dispar.
Nu mai există teamă, u mai există durere, nu mai există moarte, există doar bucuria prezenței lui Dumnezeu.
Petru dorește să ridice trei colibe și să rămână acolo pentru totdeauna.
Dar Hristos nu îngăduie aceasta, pentru că nu venise încă vremea odihnei. Mai întâi trebuia parcurs drumul Crucii, abia după Cruce avea să vină Învierea.
Și aceasta este lecția pe care o învățăm și noi. Am vrea să trăim numai clipele de lumină, numai bucuria, numai pacea, dar Dumnezeu știe că lumina Taborului trebuie purtată și în valea încercărilor.
În timp ce ucenicii priveau cu uimire, un nor luminos i-a acoperit. Din nor s-a auzit glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultați!”
Acesta este centrul întregului praznic, nu doar să admirăm lumina, nu doar să ne minunăm de slavă, ci să-L ascultăm pe Hristos.
Să-I ascultăm Evanghelia, să-I urmăm poruncile, să-I împlinim voia.
Pentru că lumina fără ascultare rămâne doar o emoție, iar credința fără schimbarea vieții rămâne doar un gând frumos.
Praznicul de astăzi nu vorbește numai despre Hristos, vorbește și despre noi, omul a fost creat pentru lumină, păcatul a întunecat chipul lui Dumnezeu din noi.
Dar Hristos a venit tocmai pentru a reda omului frumusețea pierdută. Întreaga viață creștină este o continuă schimbare la față.
Ori de câte ori ne pocăim cu sinceritate, sufletul începe să se lumineze.
Ori de câte ori iertăm, în loc să urâm, chipul lui Hristos se vede mai limpede în noi.
Ori de câte ori ne rugăm, lumina Taborului începe să pătrundă în întunericul inimii.
Schimbarea la Față nu este doar un eveniment petrecut pe un munte, este chemarea fiecărui creștin de a se schimba lăuntric, de a deveni mai smerit, mai curat, mai iubitor, mai asemenea lui Hristos.
Și noi avem un Tabor, este biserica în care ne rugăm, este cămara în care rostim rugăciunea în taină, este Sfânta Liturghie, este Spovedania, este Sfânta Împărtășanie, este fiecare clipă în care Dumnezeu ne cercetează inima și ne face să simțim că El este aproape.
Dar, asemenea Apostolilor, nici noi nu putem rămâne mereu pe munte. După fiecare Liturghie coborâm din nou în lume, în familie, la serviciu, în mijlocul încercărilor, însă coborâm altfel, cu lumina lui Hristos în suflet.
Aceasta este misiunea fiecărui creștin: să ducă lumina Taborului acolo unde este întuneric, pacea acolo unde este tulburare și iubirea acolo unde domnește ura.
Iubiților,Schimbarea la Față este sărbătoarea speranței. Ea ne spune că omul nu este făcut pentru întuneric, ci pentru lumină.
Nu pentru moarte, ci pentru viață, nu pentru păcat, ci pentru sfințenie. Hristos nu S-a schimbat la Față doar pentru a-i uimi pe Apostoli. S-a schimbat la Față pentru a ne arăta cine este El și cine putem deveni noi prin harul Său.
Lumea de astăzi caută lumina în succes, în avere, în putere și în aplauzele oamenilor. Dar toate aceste lumini se sting. Lumina lui Hristos nu apune niciodată. Ea luminează sufletul în vremea bucuriei, îl întărește în necaz și îl călăuzește până la porțile Împărăției Cerurilor.
Să urcăm și noi, în fiecare zi, pe Taborul rugăciunii, să ne schimbăm la față prin pocăință, prin iertare și prin iubire.
Și, atunci când vom coborî în văile încercărilor, să nu uităm că am văzut lumina lui Hristos și că nicio cruce purtată împreună cu El nu rămâne fără Înviere.
Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce Te-ai schimbat la Față pe Muntele Taborului și ai arătat ucenicilor Tăi slava Dumnezeirii Tale, luminează și sufletele noastre cu lumina harului Tău. Curățește-ne de întunericul păcatului, întărește-ne în vremea încercărilor, învață-ne să ascultăm glasul Tău mai mult decât glasul lumii și fă-ne vrednici să vedem, împreună cu toți sfinții, lumina Ta cea neînserată în Împărăția Cerurilor. Amin!
