Iubiților, astăzi Biserica ne pune înainte patru chipuri care ne învață, fiecare în felul său, cum se păstrează sufletul aproape de Dumnezeu: prin mărturisirea adevărului, prin iubire milostivă, prin smerenie și prin ascultare. Prăznuim Mutarea moaștelor Sfântului Maxim Mărturisitorul, îl cinstim pe Sfântul Ierarh Tihon din Zadonsk, mare păstor și părinte al pocăinței, și îi pomenim pe Sfinții Cuvioși Dorotei și Dositei, legați prin una dintre cele mai frumoase istorii despre ascultare și formare duhovnicească.
Viețile lor par foarte diferite. Sfântul Maxim a apărat dreapta credință în fața împăraților și a suferit pentru adevăr. Sfântul Tihon a purtat poverile unei eparhii și a făcut din milostenie una dintre cele mai puternice predici ale sale. Sfântul Dorotei a devenit mare povățuitor de suflete, iar Sfântul Dositei, tânăr ucenic, a ajuns la mare măsură prin ascultare și slujirea celor bolnavi.
Și totuși, pe toți îi unește același lucru: nu au trăit după voia lor, ci au căutat voia lui Dumnezeu.
Astăzi prăznuim Mutarea moaștelor Sfântului Maxim Mărturisitorul, unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii.
Sfântul Maxim s-a născut în jurul anului 580 și a primit o educație aleasă. Pentru o vreme a cunoscut viața de la curtea imperială, dar slava și apropierea de cei puternici nu i-au putut da pace inimii. A părăsit lumea și a ales viața monahală, dorind să-L caute pe Dumnezeu în rugăciune și liniște.
Însă liniștea nu avea să-i fie partea până la sfârșit. În vremea sa s-a răspândit o învățătură greșită potrivit căreia în Hristos ar exista o singură voință. Pentru mulți, disputa părea una rezervată teologilor. Pentru Sfântul Maxim, era însă vorba despre însăși taina mântuirii.
Dacă Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, atunci El are și voință dumnezeiască, și voință omenească, unite în armonie desăvârșită. A nega voința omenească în Hristos însemna, pentru Sfântul Maxim, a răni adevărul despre deplina Lui umanitate.
A apărat acest adevăr cu o hotărâre rară, i s-a cerut să tacă, i s-a cerut să accepte compromisul, i s-a spus că pacea Bisericii ar fi mai importantă decât insistența asupra unei formule dogmatice.
Dar Sfântul Maxim știa că pacea care se cumpără cu prețul adevărului nu este pace adevărată.
A fost arestat, judecat și exilat. A fost adus din nou înaintea dregătorilor și presat să renunțe la mărturisire. Era bătrân, slăbit și încercat de suferință, dar nu a cedat.
Atunci prigonitorii au încercat să distrugă chiar mijloacele prin care apăra adevărul: i-au tăiat limba și mâna dreaptă, pentru ca să nu mai poată nici vorbi, nici scrie.
Dar mărturisirea lui nu mai stătea doar în limbă și în mână, era scrisă în viața lui.
Sfântul Maxim a fost trimis în exil, unde s-a mutat la Domnul în anul 662. Mai târziu, adevărul pentru care suferise a fost mărturisit solemn de Biserică.
Astăzi, când prăznuim mutarea sfintelor sale moaște, ne amintim că puterea lumii trece, dar adevărul rămâne.
Tot astăzi îl cinstim pe Sfântul Ierarh Tihon din Zadonsk, unul dintre marii părinți ai Bisericii Ortodoxe Ruse.
S-a născut în anul 1724, într-o familie săracă, în ținutul Novgorodului, primind la Botez numele Timotei. Tatăl său a murit când el era încă foarte mic, iar familia a rămas într-o lipsă aproape permanentă.
Această copilărie grea i-a rămas adânc întipărită în inimă. Mai târziu, când avea să devină episcop, nu putea privi săracul ca pe un străin, pentru că el însuși cunoscuse foamea și lipsa.
Datorită inteligenței și râvnei sale, a putut urma școala teologică și apoi a devenit profesor. Dar dorul după viața monahală a devenit tot mai puternic, iar în cele din urmă a primit tunderea în monahism cu numele de Tihon.
În anul 1763 a fost numit Episcop al Voronejului. A primit eparhia ca pe o mare responsabilitate. A găsit multe lipsuri, neorânduieli, superstiții și o viață duhovnicească slăbită. A început atunci o lucrare intensă de învățare, îndreptare și întărire.
Predica mult, scria, se îngrijea de educația clerului, îi cerceta pe oameni, ajuta săracii, îi primea pe cei tulburați și îi îndruma spre pocăință.
Pentru Sfântul Tihon, credința nu putea rămâne doar în cuvinte. Dacă omul spune că Îl iubește pe Hristos, trebuie să-L vadă și în cel flămând, în cel bolnav, în văduvă, în orfan și în omul zdrobit sufletește.
De aceea, milostenia era pentru el o formă de teologie trăită.
Banii care ajungeau la el plecau adesea mai departe către cei lipsiți. Nu suporta să vadă omul în suferință și să rămână indiferent.
În timp, sănătatea i s-a șubrezit, iar povara administrativă a devenit foarte grea. A cerut retragerea și s-a așezat la Mănăstirea Zadonsk.
Aici, cel care fusese episcop a ales liniștea, dar liniștea lui nu a devenit izolare.
Oamenii au început să vină la el din toate părțile, veneau săracii, veneau bolnavii, veneau cei apăsați de păcate, veneau oameni care nu mai găseau pace.
Sfântul Tihon îi primea cu răbdare, îi asculta și îi ajuta să-și ridice din nou privirea către Dumnezeu.
El însuși trecuse prin momente de adâncă întristare sufletească și știa cât de greu poate fi să porți poverile lăuntrice. De aceea, cuvintele lui despre nădejde nu erau reci și teoretice.
Erau cuvintele unui om care cunoscuse lupta și găsise leacul în Hristos. A lăsat numeroase scrieri duhovnicești, insistând mereu asupra unui adevăr: credința trebuie să transforme inima.
Nu este suficient să știi cine este Hristos, trebuie să înveți să trăiești ca El. Dacă Hristos iartă, și tu trebuie să ierți, dacă Hristos îi iubește pe cei căzuți, și tu trebuie să nu-i disprețuiești.
Dacă Hristos Se jertfește, și credința ta trebuie să devină jertfă. Sfântul Tihon vorbea mult despre pocăință, dar nu despre o pocăință fără nădejde.
El îi învăța pe oameni că, oricât de mult ar fi căzut, Dumnezeu nu încetează să-i cheme.
S-a mutat la Domnul în anul 1783, la Zadonsk, după o viață în care a unit slujirea arhierească, rugăciunea, scrisul duhovnicesc și milostenia.
A rămas în memoria Bisericii ca un părinte al nădejdii, un om care i-a învățat pe ceilalți să nu deznădăjduiască de mila lui Dumnezeu.
Alături de acești mari sfinți îl pomenim pe Sfântul Cuvios Dorotei, unul dintre marii povățuitori ai vieții monahale.
A trăit în secolul al VI-lea și s-a format lângă mari părinți duhovnicești. De la ei a învățat că viața creștină nu se construiește din gesturi spectaculoase, ci din smerenie, răbdare, tăierea voii și dragoste față de aproapele.
Sfântul Dorotei a lăsat Bisericii învățături de o profunzime extraordinară despre sufletul omenesc.
Una dintre imaginile sale cele mai cunoscute este aceea a cercului.
În centrul cercului este Dumnezeu, iar oamenii se află pe margine. Cu cât oamenii se apropie mai mult de centru, adică de Dumnezeu, cu atât se apropie și unii de alții.
Iar cu cât se îndepărtează de Dumnezeu, cu atât se îndepărtează și între ei, este o imagine simplă, dar foarte puternică.
Nu putem spune că ne apropiem de Dumnezeu în timp ce ne hrănim ura față de oameni.
Sfântul Dorotei vorbea mult și despre judecarea aproapelui. Ne învăța să nu ne grăbim să condamnăm, pentru că vedem numai o parte din viața celuilalt.
Nu îi știm rănile, nu îi știm luptele, nu îi știm pocăința, Dumnezeu le știe pe toate.
De aceea, omul duhovnicesc trebuie să fie atent cu sine și milostiv cu ceilalți.
Poate cea mai frumoasă mărturie despre învățătura Sfântului Dorotei este viața ucenicului său, Sfântul Dositei. Dositei a venit la mănăstire foarte tânăr.
Nu era format în viața ascetică și nu avea experiența marilor nevoitori. Trebuia să învețe aproape totul de la început.
A fost încredințat Sfântului Dorotei, iar părintele nu i-a cerut lucruri spectaculoase.
L-a învățat ascultarea, l-a învățat cumpătarea, l-a învățat să nu se lase condus de fiecare dorință și l-a pus să slujească bolnavilor.
Dositei a început să îngrijească oamenii suferinzi cu multă răbdare. Le aducea apă, le pregătea cele necesare și îi slujea fără să cârtească.
Nu făcea minuni, nu ținea predici, nu era cunoscut, dar se sfințea.
Sfântul Dorotei îl îndruma cu multă măsură. Nu îi cerea nevoințe peste puteri, ci îl învăța să renunțe treptat la voia proprie.
În câțiva ani, Dositei a ajuns la o mare curăție sufletească.
Apoi s-a îmbolnăvit grav, cel care slujise bolnavilor a devenit el însuși bolnav.
Și nici atunci nu s-a revoltat, a răbdat cu pace. Când boala a devenit foarte grea, a cerut binecuvântarea de a se muta la Domnul.
După moartea sa, unii s-au mirat că un tânăr care trăise atât de puțin în mănăstire putea fi socotit între cei înaintați duhovnicește.
Dar Dumnezeu a arătat măsura lui, Dositei nu făcuse fapte care să impresioneze lumea.
Făcuse ceva mai greu: renunțase la voia sa și învățase să iubească prin ascultare.
Iubiților, dacă privim atent, vedem că toți sfinții pomeniți astăzi ne vorbesc despre aceeași mare luptă a omului: lupta dintre voia proprie și voia lui Dumnezeu.
Sfântului Maxim i s-a cerut să tacă pentru a-și păstra liniștea, el a ales adevărul.
Sfântul Tihon ar fi putut folosi poziția de episcop pentru propria cinste, a ales slujirea.
Sfântul Dorotei ar fi putut deveni un simplu învățător al regulilor, a ales să formeze suflete.
Sfântul Dositei ar fi putut trăi pentru propriile dorințe, a ales ascultarea.
Și tocmai această renunțare la egoism i-a făcut liberi.
Poate că noi nu vom fi puși în fața împăraților și nici nu vom trăi în mănăstiri asemenea acestor cuvioși, dar fiecare zi ne pune înainte aceleași alegeri.
Sfinții de astăzi ne învață că viața duhovnicească se construiește din mii de alegeri mici: o iertare, o tăcere atunci când am putea răni, o rugăciune spusă în oboseală, o milostenie făcută discret, o renunțare la orgoliu, o mână întinsă unui om care suferă.
Să-I cerem Domnului să ne dăruiască ceva din statornicia Sfântului Maxim, din inima milostivă a Sfântului Tihon, din înțelepciunea Sfântului Dorotei și din ascultarea curată a Sfântului Dositei.
Pentru rugăciunile Sfântului Maxim Mărturisitorul, ale Sfântului Ierarh Tihon din Zadonsk și ale Sfinților Cuvioși Dorotei și Dositei, Hristoase Dumnezeul nostru, dăruiește-ne puterea de a păstra adevărul fără teamă, inimă milostivă față de cei aflați în suferință, smerenia de a nu ne judeca aproapele și curajul de a renunța la voia noastră atunci când ne desparte de Tine. Învață-ne să iertăm, să slujim, să ne pocăim fără deznădejde și să vedem în fiecare om un suflet iubit de Tine. Fă ca, urmând pilda acestor sfinți, să trăim nu pentru noi înșine, ci pentru Tine și pentru aproapele, și să ne învrednicim de bucuria Împărăției Tale. Amin!






