Iubiților, astăzi nu prăznuim o biruință a puterii omenești, ci una dintre cele mai mari taine ale creștinismului: Crucea, instrumentul rușinii și al morții pe care Hristos l-a transformat în semn al iubirii, al biruinței și al Învierii. În aceeași zi, Biserica îl pomenește pe Sfântul Nou-Mucenic Macarie, ucenicul Sfântului Patriarh Nifon, care, la multe veacuri după Golgota, a arătat prin propria viață că a purta Crucea nu este numai un cuvânt frumos, ci o alegere care poate cere totul. Calendarul zilei rânduiește și post, indiferent în ce zi a săptămânii cade praznicul.
Crucea ne pune înainte un adevăr greu: Dumnezeu nu ne promite o viață fără suferință. Ne promite însă că, atunci când suferința este purtată împreună cu El, ea nu mai are ultimul cuvânt.
Pe Golgota, privind numai cu ochi omenești, totul părea pierdut. Hristos era răstignit. Ucenicii se risipiseră. Maica Domnului stătea lângă Cruce. Cei care Îl condamnaseră credeau că totul se terminase.
Dar tocmai acolo unde lumea vedea înfrângerea, Dumnezeu lucra mântuirea. De aceea, pentru creștin, Crucea nu este semnul unui Dumnezeu care a fost învins, ci al unui Dumnezeu Care a iubit omul până la capăt.
Noi facem semnul Crucii atât de des încât există pericolul să uităm ce spunem prin el. Îl facem dimineața, înainte de masă, când intrăm în biserică, înaintea unui drum sau când ne cuprinde frica.
Dar de fiecare dată când ne însemnăm cu Sfânta Cruce mărturisim: „Viața mea Îi aparține Celui Care a murit și a înviat pentru mine.”
Crucea nu este talisman, este mărturisire și este întrebare: Dacă Hristos m-a iubit până la Cruce, eu până unde sunt dispus să-L urmez?
De ce „Înălțarea” Sfintei Cruci? Praznicul de astăzi este legat de descoperirea lemnului Sfintei Cruci la Ierusalim, în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare și a mamei sale, Sfânta Împărăteasă Elena.
Sfânta Elena a mers la Ierusalim pentru cercetarea Locurilor Sfinte și căutarea Crucii Mântuitorului. Tradiția bisericească mărturisește că au fost găsite trei cruci în apropierea Sfântului Mormânt, iar Crucea Domnului a fost recunoscută printr-o minune. Sfântul Macarie, episcopul Ierusalimului, a ridicat apoi Crucea înaintea mulțimii, iar poporul, văzând-o, a strigat: „Doamne, miluiește!” De aici și numele praznicului – Înălțarea Sfintei Cruci.
Gândiți-vă la această imagine. Crucea este ridicată, mulțimea privește și nu rostește discursuri. Spune doar: „Doamne, miluiește!”
Poate că aceasta este și cea mai potrivită rugăciune înaintea propriilor noastre cruci. Când nu mai știm de ce, când nu mai știm cât va dura, când nu putem schimba situația, când toate explicațiile sunt prea mici.
Să putem spune: „Doamne, miluiește-mă și nu mă lăsa singur sub această cruce.”
Există cruci pe care ni le asumăm și există cruci pe care nu le-am fi ales niciodată.
Boala, pierderea unui om drag, singurătatea, un copil pentru care te rogi și pe care nu-l mai poți controla. O familie încercată, o nedreptate, o neputință care nu trece, un plan care s-a prăbușit.
Credința nu ne cere să spunem că acestea nu dor. Hristos Însuși a cunoscut durerea. Crucea nu ne învață să iubim suferința. Ne învață să nu lăsăm suferința să ne despartă de Dumnezeu.
Este o diferență uriașă. Creștinul nu spune: „Nu mă doare.” Spune:
„Mă doare, Doamne, dar vreau să trec prin aceasta cu Tine.” Nu orice suferință este automat „cruce” și nu trebuie să rămânem pasivi în fața răului care poate fi îndreptat. Dar există situații pe care, după ce am făcut tot ce ține de noi, nu le mai putem schimba.
Atunci Crucea ne învață să nu transformăm durerea în deznădejde.
Uneori vrem să coborâm de pe cruce înainte să se termine lucrarea lui Dumnezeu
Noi vrem rezolvări rapide. „Doamne, vindecă.”, „Doamne, schimbă.”,„Doamne, scoate-mă.” și este firesc să cerem.
Dar există momente în care răspunsul nu vine imediat. Atunci apare ispita de a crede că Dumnezeu ne-a uitat.
Crucea ne spune contrariul. În Vinerea Mare, Dumnezeu părea tăcut, dar tăcerea aceea nu însemna că povestea se terminase.
Venea Învierea. Noi trăim uneori „vinerea” unei situații și vrem să știm deja cum va arăta „duminica”.
Nu știm, dar știm Cine rămâne cu noi până acolo. De aceea, poate că rugăciunea matură nu este numai: „Doamne, ia crucea aceasta.”
Ci și: „Doamne, dacă încă trebuie să o port, nu mă lăsa să o port fără Tine.”
Există și cruci pe care le purtăm unii pentru alții. O mamă care se roagă ani pentru copilul ei, un soț care îngrijește soția bolnavă, un copil care își îngrijește părinții bătrâni.
Un om care iartă de multe ori și încearcă să păstreze pacea fără să numească răul bine.
Crucea adevărată nu înseamnă însă să accepți abuzul, violența sau nedreptatea evitabilă sub pretextul „răbdării”. Crucea lui Hristos nu sfințește răul.
Crucea înseamnă iubire care nu devine ură în mijlocul durerii. Aceasta este una dintre cele mai grele biruințe.
Să fii rănit și să nu devii rău. Să fii nedreptățit și să nu trăiești numai pentru răzbunare. Să suferi și să nu-ți închizi inima. Atunci Crucea începe să lucreze în noi.
În aceeași zi, Biserica îl cinstește pe Sfântul Nou-Mucenic Macarie, ucenicul Sfântului Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului.
Despre începuturile vieții sale s-au păstrat puține informații. Știm însă că s-a făcut monah și că a fost ucenicul Patriarhului Nifon. În vreme ce se aflau la Mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte Athos, în Macarie s-a aprins dorința mărturisirii lui Hristos până la mucenicie, iar părintele său duhovnicesc l-a binecuvântat pentru drumul pe care avea să-l urmeze.
Macarie a plecat la Tesalonic. Acolo L-a mărturisit deschis pe Hristos într-o vreme în care orașul se afla sub stăpânire otomană. A fost prins, bătut și întemnițat.
A doua zi a fost adus înaintea judecătorului. I s-au oferit bogății și cinstiri dacă va renunța la credința creștină și va primi islamul.
Era o alegere limpede: compromisul îi putea salva viața. Macarie a refuzat.
A rămas statornic în mărturisirea lui Hristos, iar pentru aceasta a fost condamnat la moarte și decapitat la Tesalonic, la 14 septembrie 1527.
În ziua în care Biserica înalță Crucea lui Hristos, îl pomenim pe omul care a ales să nu coboare de pe propria cruce prin lepădare.
Viața Sfântului Macarie poate părea foarte îndepărtată de a noastră. Probabil nu vom fi puși în fața unui judecător care să ne ceară să renunțăm la Hristos.
Dar compromisul vine astăzi în forme mult mai discrete. „Nu spune nimic.”, „Toți fac așa.”,„Ce contează o minciună mică?”, „Nu trebuie să știe nimeni că ești credincios.”,„Iartă, dar numai dacă își cere el primul iertare.”, „Fă și tu ce fac ceilalți.”
Și încet, fără să ni se ceară oficial să ne lepădăm de Hristos, putem începe să trăim ca și cum El nu ar conta.
Sfântul Macarie ne amintește că credința adevărată trebuie să ajungă, la un moment dat, și în alegerile noastre.
În felul în care muncim, în felul în care vorbim, în ceea ce refuzăm, în felul în care ne purtăm cu oamenii care nu ne pot oferi nimic, în ceea ce facem atunci când nimeni nu ne vede. Acolo se vede Crucea.
Iubiților, poate că acesta este lucrul pe care trebuie să-l păstrăm astăzi cel mai adânc în inimă: Hristos nu a rămas pe Cruce. A trecut prin Cruce spre Înviere. De aceea creștinismul nu este religia suferinței fără sens.
Este credința că Dumnezeu poate trece împreună cu omul prin suferință și poate scoate viață chiar din locul în care noi vedeam numai moarte.
Nu orice boală se vindecă aici. Nu fiecare pierdere este întoarsă.
Nu toate nedreptățile primesc în această lume răspunsul pe care îl așteptăm, dar Crucea spune că răul, păcatul și moartea nu au ultimul cuvânt.
Astăzi nu ne întrebăm numai: „Care este crucea mea?” Poate întrebarea mai importantă este: „Cum o port?” Cu revoltă care mă otrăvește? Cu deznădejde? Cu ură? Sau încerc, chiar printre lacrimi, să spun: „Doamne, nu înțeleg totul, dar nu vreau să trec prin aceasta fără Tine.”
Sfântul Macarie adaugă încă o întrebare: „Ce nu sunt dispus să vând, chiar dacă mi-ar fi mai ușor?”
Conștiința? Adevărul? Credința? Demnitatea altui om? Crucea ne învață astăzi două lucruri care par opuse, dar nu sunt: să nu fugim de ceea ce trebuie purtat și să nu acceptăm compromisul care ne desparte de Hristos.
De aceea, să facem astăzi semnul Crucii mai încet. Nu mecanic, să ne uităm la Crucea din casa noastră și să ne amintim: „Atât de mult am fost iubit.”
Și dacă purtăm ceva greu, să spunem: „Doamne, nu-Ți cer numai să-mi iei crucea. Îți cer să nu mă lași să-mi pierd sufletul purtând-o.”
Pentru că cea mai mare minune a Crucii nu este că toate problemele dispar.
Este că, prin Hristos, omul poate trece prin ceea ce credea că îl va distruge fără să-și piardă credința, iubirea și nădejdea.
Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce pentru iubirea noastră Te-ai întins pe Cruce și ai făcut din lemnul morții pom al vieții, învață-ne să nu fugim de încercările pe care trebuie să le purtăm și să nu ne lăsăm zdrobiți de ele. Întărește-i pe cei bolnavi, mângâie-i pe cei îndoliați, ridică-i pe cei căzuți, păzește familiile încercate și pe părinții care poartă în rugăciune durerea copiilor lor. Pentru rugăciunile Sfântului Nou-Mucenic Macarie, dă-ne curajul de a nu ne vinde conștiința și de a nu ne rușina de Tine. Iar când crucea noastră ni se va părea prea grea, adu-ne aminte că nu o purtăm singuri și că dincolo de Golgota este Învierea. Fă, Doamne, ca prin Sfânta Ta Cruce să se răstignească în noi mândria, ura, frica și păcatul, iar în locul lor să învieze credința, iertarea, pacea și iubirea. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și sfântă Învierea Ta o slăvim. Amin!