Cu Dumnezeu, împreună, pentru Loredana-Marinela! O mamă, 15 copii și o luptă pentru viață!

Duminică după-amiază, când toată România se odihnea, așa cum se cade unor oameni civilizați de secolul XXI într-o zi de weekend, primesc un apel urgent.
O mamă greu încercată ne cere ajutorul.
Loredana – Marinela, mamă a 15 copii, dintre care vreo 13 sunt la școală sau în brațe, suferă de cancer de colon, cu metastaze la ficat și plămâni. Nu reușește să-mi explice foarte clar în termenii medicali ce se întâmplă cu ea, dar, de departe, situația pare dea dreptul catastrofală.
Bolnavă, fără nici un ban în casă, fără medicamente, fără alimente și fără nici un lemn pentru a dezmorți pereții umezi și soba înghețată.

cu-dumnezeu-impreuna-pentru-loredana-marinela-o-mama-15-copii-si-o-lupta-pentru-viata  [Dan Damaschin - Glasul Vietii]


Nu stau prea mult pe gânduri, dau câteva telefoane, adun tot ce găsesc prin Cutia Milei, încărcăm până la refuz mașinile și, în ciuda epuizării de după o săptămână arhiplină (uneori mai simțim și noi nevoia de un pic de tihnă), plecăm în grabă la o intervenție care știm că ne va lua cel puțin 6-7 ore.
Mâna de oameni înghesuiți printre pachetele de alimente și detergenți uită pe loc de copiii lor, de familii, de mâncare, de odihnă și, așa cum i-am obișnuit de ani buni încoace, zburăm acolo unde Dumnezeu, prin glasul unei mame greu încercate, ne cheamă în ajutor.
Ajungem anevoios acasă la Loredana. E sfârșitul weekendului, iar oamenii se întorc grăbiți spre Iași pe o șosea mult prea mică față de urgențele pe care fiecare le are de rezolvat. Cei 120 de kilometri până dincolo de Târgul Neamț îi facem în aproape trei ore, nu fără încercări pe măsura râvnei noastre.

cu-dumnezeu-impreuna-pentru-loredana-marinela-o-mama-15-copii-si-o-lupta-pentru-viata  [Dan Damaschin - Glasul Vietii]

Așa ne place nouă: să ajungem la oameni, să-i privim în ochi și să ne convingem că, de fapt, nevoia cea mare nu este doar de mâncare, de haine sau de lemne, ci și de o îmbrățișare, de o mângâiere, de apropierea unui suflet de sufletul unui om înlăcrimat.
Găsesc aici ceva greu de imaginat: una dintre cele mai frumoase familii pe care le poți întâlni în clipa de față, în lumea aceasta mare și din ce în ce mai puțin creștină.
Loredana este una din acele mame care nu va avea niciodată bani să meargă la medici să-și caute la timp de sănătate, o mamă care a uitat demult, de ea și care doarme, poate, un ceas, două pe noapte. Are încă la pieptul ei doi copii mici, care au nevoie de scutece și de lapte praf și care o ,,ajută” să fie în formă și zi și noapte; o mamă care se zbate zi de zi să facă rost de banii necesari pentru nu mai puțin de 20 de pâini și un ceaun de mămăligă, care să astâmpere foamea copiilor; o mamă care strânge tot ce poate, neștiind ce să mai pună în oalele și ceaunul uriaș de pe plita rămasă fără lemne; o mamă care spală la mâna culmi kilometrice de rufe pentru că nu există încă o mașină care să reziste la așa volum de haine și nici hidrofor corespunzător care să aducă apa atât de necesară în casă; o mamă care niciodată nu va reuși să-și sature copiii de o banală friptură de pui pentru că niciodată nu- și va permite să pună în oală … 10 pui odată.
La vederea actelor medicale mâna a început să-mi tremure și am fost nevoit să mă întorc cu spatele ca să- mi șterg cu mâneca lacrimile ce au început a curge instant.
O tumoră malignă cu metastaze la ficat și plămâni, roade adânc un trup din ce în ce mai șubred.
Copii mici erau prea bucuroși de dulciuri, de cozonac și de hăinuțe, iar momentul lor nu avea voie să fie tulburat de ceva. Doar Vasile, la cei 13 ani, a sesizat imediat că realitatea este cruntă, că ochii mi s-au preschimbat și că zâmbetul mi-a dispărut de pe chip, semn că mama este într-o stare critică.
Îmbrăcat tot de noi, cu hainele din septembrie de la „Grăuntele de Muștar”, îmi spune că va fi mult mai bine acum cu lemnele aduse de noi și că, măcar pentru o perioadă, nu va mai fi nevoit să meargă la pădure să aducă în spate ,,gătejele”.
Aveți idee cât de greu mi- a fost, să-l privesc în ochii triști pe Vasile și să-i spun că ,,Mama va fi bine!”?
Le-am promis că ne vom întoarce la ei, nu știu de câte ori, dar știu că nu am ce căuta nici la Vasile, nici la Iamina și la niciunul dintre ei fără să am sacoșe pline cu mâncare, sacoșe pline cu detergenți, o mașină de spălat ultra-profesională, lemne pentru a încălzi 13 copii și o mama bolnavă – acolo nu-i de glumit – și, nu în ultimul rând, ghetuțe călduțe și hăinuțe drăguțe, tocmai pentru a le arăta că dragostea învinge întotdeauna.
Nu am încă o idee clară despre ce vom putea face pentru Loredana și copiii ei. Primul gând care mi-a trecut prin minte este acela de a striga cât mai tare, să ne rugăm cu toții pentru ea, aceasta având mare nevoie de rugăciune.
Mai apoi, să vedem câți oameni pricepuți în a se bate cu astfel de boli vom găsi, care să-i fie alături cu adevărat. Și nu în ultimul rând, cred că este absolut necesar ca, în tot acest timp, copiii Marinelei să simtă din toată ființa lor dragostea noastră, oferindu-le o casă cu paturi, mese, scaune și dulapuri în care să încapă întreagă lor familie.
Ieri, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns la ea cu o mașină de lemne.
Am reușit să le umplem și cămara cu ce am găsit prin Depozitul „Faptelor Bune”, cu alimente neperisabile, lapte praf, detergenți și câțiva saci de haine. Știu, însă, că rămân dator Loredanei și copiilor ei cu multe alte drumuri pentru a le dăruit speranță, lumină și iubire.
Mă rog și eu Domnului Hristos să mă țină sănătos spre a le fi de folos.
Deci, ce spuneți, dragilor?
MERGEM MAI DEPARTE?
DĂRUIM IUBIRE?

Leave a Comment

Scroll to Top