Vindecarea slăbănogului din Capernaum

EVANGHELIA VIEȚII

,,În vremea aceea, intrând iarăși Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Și îndată s-au adunat așa de mulți, încât nu mai era loc nici înaintea ușii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Și au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Dar, neputând ei din pricina mulțimii să se apropie de El, au desfăcut acoperișul casei unde era Iisus și, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale! Și erau acolo unii dintre cărturari, care ședeau și cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbește Acesta astfel? El hulește. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Și îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că așa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetați acestea în inimile voastre? Ce este mai ușor, a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă? Dar ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta! Și s-a ridicat îndată și, luându-și patul, a ieșit înaintea tuturor, încât erau toți uimiți şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.”

Iubiților, în primul rând, ne bucurăm astăzi de lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră, mai ales că au trecut deja două săptămâni din Postul Mare. În tot acest timp creștinul ortodox din noi ar fi trebuit deja să se obișnuiască, nu doar cu dieta vegetală, ci și cu rugăciunea înmulțită, și cu fuga de tot ceea ce înseamnă intoxicare mentală, vizuală ori sufletească a noastră, dar ar fi trebuit să se fi obișnuit și cu mai multa osteneală jertfelnică – milostenia ori dărnicia față de cei mai neajutorați, pentru ne putea supune și sufletul nostru.
În al doilea rând, prin trecerea acestor două săptămâni de post, chiar dacă ne jertfim, ne ostenim să fim mai buni, nu trebuie să uităm că suntem datori să ne și împărtășim cu Sfintele Taine. Vă readuc aminte că în acest Post Mare creștinii ar trebui să se împărtășească măcar de două ori, piate și mai des, dacă ești un om bun, n-ai nimic pe suflet și ai fost dezlegat de duhovnic. Prin tot efortul nostru de a fi mai buni, noi nu suntem nimic în comparație cu mila și cu harul lui Dumnezeu, fără bunătatea și fără binecuvântarea Lui.
Oricât am încerca, nu putem ajunge prea departe fără El. De aceea, încercați, iubiților, să vă apropiați de Sfântul Altar la modul cel mai frumos cu putință, înaintea Sfintelor Uși, să ne unim cu Hristos, prin Trupul și Sângele Său.
În al treilea rând, astăzi, la Sfânta Liturghie, ne-am întâlnit cu o lucrare minunată a Domnului Iisus Hristos: vindecarea paralizatului din Capernaum, adus de prietenii săi și coborât prin acoperiș, bolnav pe care Domnul Hristos l-a vindecat.
Se cuvine să nu plecăm acasă, fără a ne gândi câtuși de puțin la ce putem învăța din acest fragment evanghelic.
Ne spune Scriptura că Domnul Hristos Se afla în casa în carese adăpostea în Capernaum, acolo unde, în misiunea evanghelică, își stabiluse un fel de cartier general. De aici, de pe malul Mării Galileia, se îndrepta fie spre ținuturile locuite de păgâni, dincolo de Iordan, fie în Galileia, fie pleca spre Ierusalim, ocolind Samaria sau trecând chiar prin mijlocul ei.
Aici, în Capernaum, Domnul Hristos întâlnise oameni cumsecade. Pescari, în mare parte, depindeau în totalitate de mila lui Dumnezeu de sus pentru a-și putea hrăni familiile.
Mă gândesc acum și la „certitudinea” asta a noastră că avem tot ce ne trebuie prin „munca” noastră, raportat la cei ce se hrăneau pe mare.
Atunci când, de pildă, se stârnește furtuna, pe care un om nu o poate controla, un pescar nu are ce efectiv ce mânca, iar de aici tragem concluzia că oamenii din Capernaum erau ceva mai credincioși.
Oricât de mult ne-am încrede noi în sisteme de irigații, antigrindină, oricât de mult ne-am încrede noi în tehnologia lumii acesteia, în știința noastră sau a celor din jurul nostru, atunci când Domnul Hristos este alungat în viața noastră, nimic nu se leagă.
Oricât de harnici, de gospodari, de pricepuți sau ajutați de alții am fi, dacă nu e Dumnezeu, nimic nu se poate face cu adevărat bine.
Pe când se afla în casă, învățând poporul, se adunase o mulțime mare de oameni, veniți să-L asculte. Ne imaginăm că nu veniseră doar să-L asculte, ci cu siguranță fiecare dintre ei, ca și noi astăzi în Biserică, aveau o durere sau un necaz al lor. Erau în număr atât de mare, că au umplut curtea casei și au blocat intrarea. Cine ar fi vrut să mai intre la Domnul Iisus, n-ar mai fi putut să treacă, oricât de puternic sau doritor s-ar fi străduit a fi.
Casele la evreii din zona mediteraneană și acum și în urmă cu 2000 de ani aveau acoperișuri terasate, atunci fiind învelite cu papură pentru răcoare și umbră.
În unele cazuri vara se putea și dormi mai bine deasupra casei.
Venind acest om paralizat, adus pe o targă de 4 prieteni și neputând intra pe ușă, prietenii au fost nevoiți să se urce pe casă și să-l coboare înaintea Domnului Hristos. Ne gândim „Ce fel de oameni erau cei care stăteau și nu s-au dat la o parte ca să treacă un om bolnav? Cine puteau fi cei care au văzut un om cu handicap și nu l-au lăsat să treacă?”. Poate că fiecare avea handicapul său, sufletesc sau fizic, și așteptau să se atingă de Iisus Hristos sau să-L asculte, să-I soarbă cuvintele.
În lipsa empatiei din partea mulțimii, cei patru oameni nu s-au poticnit, nu s-au supărat, ci au făcut chiar un efort mai mare și îl coboară pe paralizatul nostru direct în fața Domnul Hristos.
Să ne gândim, ce ar fi să coboare acum un păianjen de sus? Cum ne-am uita toți și ne-ar distrage atenția de la ce facem în Biserică. Gândiți-vă, așadar, că Domnul Hristos și cei de față văd cum coboară prin acoperiș un om paralizat pe targă. Bineînțeles că Domnul Hristos S-a oprit din predica Sa și, în acest context, nu face altceva decât să aprecieze efortul celor 4 care l-au adus pe cel bolnav inaintea Sa.
Ne spune Evanghelistul Marcu că Domnul, văzând credința celor patru, i-a zis omului suferind „Iertate sunt păcatele tale”. Aflăm acum că printre cei prezenți înaintea Domnului Iisus, se distinge o altă categorie. De îndată ce Dumnezeu i-a spus acestui om „Iertate-ți sunt păcatele”, unii în sinea lor au început să-L judece pe Domnul Hristos: „Cine se crede acesta de poate să-i ierte păcatele?! Noi în legea noastră am învățat că doar Dumnezeu iartă păcatele. O fi El prooroc, o fi El fiul lui Iosif și al Mariei, dar cine Se crede acesta?” Cine erau cei ce-L judecau? Erau mai marii poporului, fariseii, cărturarii și preoții, care, ascunși prin mulțime, și-au dat drumul minții în a-L judeca pe Domnul, condamnându-L că hulește. Era un lucru foarte grav!
Cine îl batjocorea pe Dumnezeu putea fi ucis cu piatra.
Astăzi, cei care înjură sau blesteamă, cei ce se ridică împotriva lui Dumnezeu prin ateism, prin necredință, prin plecarea în secte, nu fac altceva decât să fie cu adevărat hulitori de cele sfinte. Cum Dumnezeu le știe și le vede pe toate a văzut imediat răutatea egoistă care s-a pornit în inima acestor oameni. Și spun răutate egoistă, pentru că dacă ei și-ar fi pus întrebarea „Cine se crede acesta de-i iartă păcatele?”, ar fi fost o întrebare firească. Ne gândim că avem și noi niște rânduieli în Biserica noastră, niște reguli de aur. Cine le încalcă, nu face bine. Și cred că nu este păcat să-i spui omului clar că nu este bine că nu postește, că bea, că hulește, că fură sau că minte. Nu-i frumos! Mai aflăm că au fost în istorie perioade în care oamenii făceau cele de mai sus și erau pedepsiți prin lege. Și tare bine ar fi dacă și astăzi lumea ar gândi la fel. Adică, dacă cineva mă jignește, eu pot cere despăgubire. Ce-ar fi dacă Dumnezeu ne-ar pune la plată pe noi pentru toate hulile pe care I le aducem? Că tare mult Îl mai hulim și noi prin îndoieli, vorbe urâte, negare, necredință și punerea mai presus de Hristos a mărunțișurilor noastre.
Acești oameni au fost cu adevărat răi. În loc să se gândească că Domnul Iisus avea în față un om bolnav, un om amărât, care avea mare nevoie de dragostea tuturor, care venise la El, adus de patru oameni, care s-au chinuit să-l aducă, ei nici nu au avut ochi să vadă treaba aceasta, nu s-au uitat la omul paralizat, nu le-a păsat de boala lui, ci au căutat pricină de judecată.
La evrei, mai era o chestiune foarte gravă, și anume faptul că aceștia, atunci când un om avea o suferință, automat îl arătau cu degetul: „Suferi, pentru că te-a bătut Dumnezeu, noi nu avem nimic pentru că suntem sfinți”.
După logica lor toți sfinții noștri dragi – Mucenicii Ștefan, Gheorghe, Dimitrie, Teodor, Efrem, Ioan Rusul ar fi fost păcătoși și au fost bătuți, chinuiți pentru păcatele lor… Pentru ei copiii bolnavi sunt păcătoși și ar trebui să se chinuie. Ce minciună și ce falsă credință pot avea unii oameni… Pentru că în realitate, Dumnezeu îngăduie suferința aceasta din cel puțin două motive: 1. La cei cu credință puternică, la cei sfinți, ca să arate altora că ei, chiar dacă au necazuri, nu se leapădă de Dumnezeu cel întru credință și de Împărăția Cerească, și 2. La cei păcătoși, pe care Dumnezeu „nu-i vânează”, ci îi lasă să vadă că fără El, fără darurile Sale nu pot face nimic,ajutându-i astfel să se trezească la realitate.
Pe acești oameni văzându-i Domnul, că s-au învârtoșat, îi mustră și îi întreabă: Ce este mai ușor, să ierți păcatele, și astfel să fii acuzat de hulă, dar să îi oferi omului șansa de a se vindeca sau să spui „Scoală-te, ia patul tău și mergi la casa ta!”. Dar ca să știți că Fiul Omului are putere, i-a spus slăbănogului „Fiule, ție îți zic, ia-ți patul tău și mergi la casa ta”.
Astfel, Domnul Iisus Hristos, va da pe față demagogia celor care L-au judecat și imediat trece la faptă. săracul om se ridică și trece prin mijlocul poporului, aceștia fiind cutremurați de faptul că omul paralizat de mulți ani este din nou pe picioarele sale. Cine nu s-ar fi mirat, ori cutremurat văzând o astfel de lucrare? Cum un om cu o boală incurabilă, dintr-odată, se ridică în picioare și merge la casa sa.
Reținem, așadar, cât de importantă este credința noastră, atunci când cei dragi ai noștri au un necaz. Acest om paralizat a fost adus de patru prieteni care au făcut un efort foarte mare, iar Domnul Hristos, văzând credința lor, i-a iertat păcatele și l-a vindecat. Ce înseamnă aceasta? Avem oameni dragi care au un necaz sau o suferință? Cunoaștem în jurul nostru astfel de persoane? Ce ne împiedică să ne rugăm pentru ei și să ne punem credința noastră înaintea Domnului? Nimic! Nu poți să îl iei tu pe cel bolnav și să-l duci la urgențe? Nu poți să mergi tu până în Coreea de Nord sau în Pakistan să salvezi un creștin de la condamnarea la moarte? Îți rămân îngenuncherea în fața Icoanei Maicii Domnului, îți rămâne Evanghelia, îți rămâne Ceaslovul cu zeci de acatiste, astfel încât rugăciunea pentru aproapele sau departele nostru în suferință și credința noastră pusă la picioarele lui Iisus pentru cel care este în necaz, în lipsă sau nevoie, sunt esențiale. De aceea, și în casele noastre ne rugăm unii pentru alții și credem cu tărie că putem să îi aducem la credință pe cei în necredință. Biserica este cel mai mare spital, este locul în care orice boală se poate vindeca și nu este nevoie de efort, ci, de multe ori de o rugăciune care nu ne costă și de credința noastră, care înseamnă lepădarea de spurcăciunea din viața noastră și urmarea lui Hristos. După această Evanghelie, ne rămâne să lucrăm, să mai căutăm cu coada ochiului la Sfinți, căci de aceasta toată lumea îi pomenește pe părintele Cleopa, părintele Iustin, pe monahul Gherontie, pe Sfântul Efrem cel Nou, cel Vechi, pe Sfântul Ioan Rusul, pe Sfântul Nectarie. De ce îi tot chemăm? Pentru că acești oameni ne-au arătat că se poate, ne demonstrează faptul că atunci când ai un necaz și îți întărești credința în Iisus Hristos, te adâncești în rugăciune și în postire, toate sunt cu putință.
Pare o chestie formală sau… utopică? Nu! Dacă știm că Dumnezeu este Stăpânul Lumii, atunci El nu va găsi o soluție să ne facă dreptatea pe care o merităm? Bineînțeles că da. Dacă nu o face, atunci știe Dumnezeu de ce, are planul Lui. Iar durerea și necazul unui om înseamnă fie sfințenie, fie aducerea la credință.
Ar mai fi multe de învățat, dar cred că este suficient să reținem că avem în orice clipă lângă noi un Dumnezeu pe care nu îl putem fenta, nici gândurile nu pot rămâne ascunse. Vrem să primim binecuvântarea lui? Atunci ar trebui să fim mai muncitori.
Nu ne spune Evanghelia câți ani avea slăbănogul, dar ne spune Dumnezeu că era paralizat din cauza păcatelor, ceea ce înseamnă că era un om în toată firea. Ca să ridici deasupra capului o persoană de câteva zeci de kilograme, este un efort mare. De aici trebuie să înțelegem că trebuie să facem un efort mai mare, să nu mai bagatelizăm credința și, dacă ne ținem cu Domnul strâns de mână, atunci toate sunt cu putință. Dacă Dumnezeu a putut să ierte păcatele unui om pentru credința altora, gândiți-vă câte poate face Dumnezeu pentru noi, dacă lăsăm deoparte poftele, păcatele, răutățile, minciuna și multele aparențe cu care ne împăunăm și în Biserică și oriunde mergem.

Cu Dumnezeu de mânuță, toate sunt cu putință!
Să fiți binecuvântați!