Ajun și poveste de Crăciun, cu Valentin, Fabio și Cosmin

Singurul cadou cu adevărat minunat pentru Valentin, de Nașterea Domnului, ar fi fost o îmbrățișare și-o alinare de la mama sa, plecată acum doi ani la Cer, răpusă mult prea devreme de o boală necruțătoare.

Și-ar mai fi dorit să-i spună c-o iubește, și-atât cât poate din suflețelul său de nici 5 anișori, să-i cânte o colindă. La fel și ceilalți 4 frați mai mari, deși „mari” nu pot fi atât timp cât Ionuț, cel care se îngrijește de toți nu a împlinit decât 12 ani.

Fabio, care și-a pierdut mama într-o clipă, atunci când cel ce trebuia să-i fie tată i-a luat viața, nu vrea altceva decât ca bunica și bunicul să biruie bolile grele pentru a-l putea crește alături de celelalte două surioare. …Și să aibă lemne pentru sobița în jurul cărei se desfășoară toate bucuriile și necazurile lor, de doi ani încoace.

Cosmin, de vreo 4 ani și ceva, pruncul a cărei mamă a plecat dincolo, chiar în timp ce se hrănea la pieptul ei, strânge mai tot timpul tabloul cu ea în brațe, în timp Ștefana, David și Bogdan sar în sus de bucurie că gecile, ghetele și toate darurile au ajuns la țanc, atunci când aveau mai mare nevoie de ele, pentru a merge cu colinda.

Este o zi foarte importantă în care toți copiii trebuie să se simtă la fel, zic ei, și nu ar fi vrut să rateze nimic legat de prietenie, daruri și… minune, că tare mult au mai suferit pe drumuri.

Pentru ei și alți îngerași cu părinți plecați în Ceruri, colindul de Nașterea Domnului a fost în acest an un prilej de a scrie împreună o altă poveste.

O poveste despre cum Dumnezeu, Cel Atotputernic, veghează, despre cum Dumnezeu îi ține de mână și despre cum Dumnezeu le dăruiește, cu ajutorul dumneavoastră, acestor copii șansa la o nouă viață.

Am plecat deci, încă de dimineață, după ce-am pregătit cu stăruință cele necesare, spre casele acestor copii, care, deși noi îi numim orfani, sunt mai încredințați ca niciodată de dragostea unor părinți care, cu toate că pare imposibil, le sunt alături, de Sus.

Am colindat mai toată ziua, la sute de kilometri de casă, cu speranța că vom alina măcar o fărâmă din sufrageria acestor micuți.

I-am găsit așteptându-ne, așa cum o fac de fiecare dată, sperând că, printre pungile cu alimente, printre jucării, hăinuțe și încălțările cele noi, vor găsi un fir de care să se-agațe și prin care să se încalțe.

Și asta după ce de ceva timp încoace tot la noi au găsit un sprijin pentru casă, masă și tot felul de cheltuieli, la necazuri și puținele bucurii.

Adevărul este, dragilor, că la capătul lumii nu sunt prea mari speranțe pentru ei. Sunt locuri uitate de timp, din care trebuie să-și ia zborul. Și așa vom face, căci, cu toate că au fost primite foarte bine toate câte le-am avut prin portbagaj, promisiunea făcută cum că le vom fi mereu aproape ne obligă la multă jertfă, ani mulți de acum înainte.

Cum promisiunea-i promisiune, nădăjduiesc că Dumnezeu, care îi IUBEȘTE atât de mult, va îngădui să găsim pentru toți puterea și dragostea de a le veni în sprijin și a-i aduce mai aproape de noi, într-un loc unde să poată învăța, să poată spera și iubi, să poată crește OAMENI MARI.

DĂRUIM IUBIRE?